“My Fair Lady” în straie noi, la Constanţa

Timp de aproape o lună, Festivalul internaţional al muzicii şi dansului – ajuns la ediţia XXXVIII (pornind, cândva de la titulatura Festivalului de operă şi balet), propune, la Opera din Constanţa, timp de aproape o lună (14 octombrie-11 noiembrie) repere din cele mai variate, de la Stabat Mater şi Bărbierul din Sevilla de Rossini la Aida şi Carmen sau Liliacul (oferit de ansamblul Teatrului de Operetă din Bucureşti), de la balete celebre precum Lacul lebedelor sau Cenuşăreasa la recenta premieră pentru copii Micuţa Dorothy sau la gale de operă (inclusiv cea prezentată de Opera din Braşov), dar şi două premiere, ceea ce este, cu adevărat, o performanţă, mai ales într-o perioadă când problemele financiare sunt, în general, la ordinea zilei. Dar cum managerul Daniela Vlădescu a ştiut să-şi gândească din timp „ţintele”, duminică 28 octombrie am asistat la noua producţie cu My Fair Lady de Loewe, îndrăgit şi celebru musical care, în urmă cu un sfert de secol, fusese montat, pe aceeaşi scenă, în viziunea lui Ion Caramitru. De această dată, invitată a fost regizoarea Alice Barb, abordând astfel cea de a doua lucrare în genul muzical (după debutul braşovean de anul trecut), o provocare fiind, cu siguranţă, propriul libret raportat la piesa Pygmalion de Bernard Shaw (scrisă exact acum 100 de ani), care a inspirat partitura; şi tocmai de aceea, secvenţele de proză sunt extrem de generoase şi ofertante atât pentru regizor, cât mai ales pentru interpreţi, cu replici savuroase, cu planuri expresive diverse, cu momente în care dicţia devine esenţială. Iar actorii trebuie să poată cânta, iar soliştii vocali… să poată juca şi rosti textul ca adevăraţi actori. Pentru că pe scenă evoluează ambele „categorii”, iar pentru Alice Barb dorinţa a fost să-i aducă la acelaşi nivel de performanţă artistică, unii având experienţa personajelor respective din producţii anterioare, majoritatea „intrând” însă pentru prima oară în pielea eroilor pe care au reuşit să-i contureze cu dezinvoltură şi farmec. Astfel, Lucia Mihalache a devenit o charismatică Eliza, frumoasă, simpatică şi expresivă (chiar dacă textul iniţial ar fi trebuit să fie mult mai stâlcit, iar trecerea la vorbirea elegantă mai nuanţată, mersul prima oară pe tocuri mai stângaci, ca şi poziţia pe scaun, pentru a mări contrastul), cântând cu siguranţă şi cu o voce agreabilă; actorul Liviu Manolache a fost convingător în Higgins, susţinând şi părţile muzicale cu acurateţe şi mai ales cu precizie ritmică (ceea ce este extrem de important în relaţia cu orchestra şi în ansambluri), Gabriela Dobre a devenit o D-nă Pierce (departe de „modelul” consacrat al duenei), suplă, cochetă, cu izbucniri amuzante, soprana Gladiola Niţulescu (de la Operetă) a abordat rolul de proză al D-nei Higgins cu verva sa dintotdeauna, Bogdan Sandu a fost… ce trebuie în Freddy, basul Constantin Acsinte reluând personajul Pickering în maniera uneori năucă, alteori cu „morga” englezească a „colonelului” cu un umor ce reiese mai curând din situaţii şi reacţii, iar basul Mihnea Lamatic (de la ONB) a redevenit Doolitle, cântând, dansând, vorbind într-un mod pe care îl vrea apropiat unui veritabil „gunoier”, o distribuţie numeroasă implicându-se în realizarea unui spectacol unitar, coerent, din care nu lipsesc nici dansurile (de stradă sau de salon) în coregrafia imaginată de Mihail Mândruţiu, beneficiind de scenografia gândită de Adriana Grand – costume multicolore de început de secol XX (poate prea îngrijite pentru florărese, ca şi pieptănătura, de altfel), decoruri funcţionale, cu o structură fixă (coloane-panou, trepte mereu cu „nouraşi albi pe cerul albastru”), şi panouri-paravan între tablouri, simpatic decorate cu „poze” intens colorate, adaptate momentului respectiv – flori, un cal (evident alb), aceiaşi norişori etc. Totul are un aer de voioşie şi o anume poezie, acţiunea se derulează destul de fluent (pauzele între proză şi cânt, în care solistul aştepteaptă coordonarea cu orchestra, urmând să dispară, probabil, în spectacolele următoare), regia este logică, pe coordonate tradiţionale, dar cu „poante” care, prin repetare, se banalizează – în fiecare strofă din ariile Elizei apar, rând pe rând, în mişcare identică, subretele (care, oricum, la 3 noaptea sunt impecabil îmbrăcate în negru, cu botine, în timp ce D-na Pierce este, firesc, în cămaşă de noapte şi cu bonetă), fiecare ansamblu al străzii defilează prin sală, pe acelaşi traseu, în aceeaşi manieră etc., simpatică fiind implicarea spectatorilor prin „dialogul” cu florăresele sau cu alte personaje mai „fără maniere”.

Corul (pregătit, ca de obicei, de Adrian Stanache) a sunat bine şi s-a integrat excelent în mişcarea scenică, iar orchestra a avut o misiune dificilă, asemeni dirijorului Gheorghe Stanciu care, cu experienţa şi calmul său (adesea… aparent) a reuşit să urmărească şi să echilibreze în special evoluţia soliştilor, solicitând un plus de atenţie fie debutanţii, fie actorii-cântăreţi, rezultatul fiind însă demn de aplaudat, aşa cum s-a dovedit întreaga reprezentaţie, pentru că publicul extrem de numeros a reacţionat prompt la orice poantă, arie, duet sau ansamblu, la final entuziasmul fiind general, iar felicitările pe măsură, ceea ce, în fond, rămâne cel mai important.

Pregătită în condiţii uneori dificile (incluzând şi indisponibilitatea unui actor accidentat şi… altele), dar cu multă muncă şi dăruire, noua montare a musical-ului My Fair Lady va face, cu siguranţă, „serie lungă” şi tocmai de aceea merită văzut de orice iubitor al genului care, chiar şi în trecere, se va afla la Constanţa, acolo unde, oricum, festivalul continuă şi… se pregăteşte o nouă premieră!

(30 octombrie 2012)

Anca Florea