„Aşa nu“, „aşa da“!

Primele zile de primăvară au adus, la Bucureşti, câteva repere muzicale (cel puţin în principiu) foarte atractive, sălile arhipline constituind cea mai bună dovadă că melomanii sunt dornici să (re)asculte muzică bună în interpretări aşteptate ca fiind de calitate. Dar ansamblurile (mai corect spus… versiunile interpretative) pe care le-am ascultat ar trebui incluse – referitor la acele seri – la rubricile „aşa nu” şi… „aşa da”… Pentru că „maratonul Bach” propus de Orchestra de cameră Radio, sub conducerea mult mediatizatului Tiberiu Soare, a cuprins celebrele Concerte brandenburgice, atât de „gustate” de public de-a lungul vremii, dar din păcate începutul programului – cu nr. 3 – şi finalul – cu nr. 6 – au fost un adevărat calvar din cauza lipsei de rigoare, de coeziune şi de orice urmă de stil sau interpretare, lăsând impresia unei înverşunate alergări către… niciunde; adevărul este că dirijorul şi-a impus punctul de vedere, iar ansamblul l-a urmat… Mult mai bine a sunat în Concertul nr. 5, poate şi pentru că acompaniamentul soliştilor a fost discret şi destul de eficient, numai că flautista Constanţa Cazacu a încântat prin eleganţa frazei şi căldura sunetului, pianistul Alexandru Petrovici a susţinut cu velocitate partitura amplă scrisă pentru clavecin dar cântată pe… clavinova, rezultând astfel o „struţo-cămilă” (dar interpretul nu are nicio vină…), în timp ce violonistul şi violoncelistul ne-au chinuit amarnic. La polul opus, violoncelistul Răzvan Suma, abordând Concertul în do minor de J.Ch. Bach (deşi din prezentare rezultă că era compus de J.S. Bach…), a adus şi frumuseţe şi cantilenă şi secvenţe de virtuozitate bine echilibrate şi mai ales conduse cu logică şi rafinament, secondat de asemenea cu precizie de ansamblul care astfel a demonstrat că… (se) poate! Sigur că s-a aplaudat îndelung, pentru că muzica de Bach se numără constant printre preferinţele noastre, dar am plecat cu un gust amar, încercând să uit masacrarea celor două partituri care au încadrat programul şi să păstrez doar momentele reuşite.

Câteva seri mai târziu, la Ateneu, o experienţă inedită şi… cuceritoare a alăturat primul film din istoria animaţiei – Aventurile Prinţului Achmed, realizat în 1926 de Lotte Reiniger – şi interpretarea „live” a muzicii gândite special de Wolfgang Zeller şi abordată acum de către Orchestra Română de Tineret, dirijată de Stefan Geiger. Filmul mut fascinează prin ingeniozitatea şi spectaculozitatea cu care figurinele (decupate din hârtie şi îmbinate cu sârmă pentru a le conferi mobilitate) se mişcă şi mai ales crează o imagine de filigran, perfect integrată în „decorurile” de asemenea decupate cu migală. Iar muzica agreabilă se pliază pe intenţiile creatoarei, o temă devenită cumva leit-motiv traversând întreaga partitură poate post-romantică, alternând pagini dramatice şi lirice în desfăşurări excelent realizate de tinerii instrumentişti, asigurând şi supleţea şi expresivitatea prin care lucrarea a căpătat un plus de atractivitate, tocmai de aceea îndelung aplaudată, asemenea dirijorului oaspete, a cărui gestică şi mai ales modalitatea de lucru în zilele de repetiţii, i-a cucerit pe toţi. Prefaţând evenimentul, directorul Institutului „Goethe”, Beate Kohler şi directorul artistic al ansamblului, reputatul violoncelist Marin Cazacu, au oferit detalii privind filmul şi „construcţia” muzicală ce l-a însoţit, spre încântarea publicului extrem de numeros.

Chiar a doua zi, dar la sala Radio, aceiaşi minunată orchestră şi acelaşi dăruit Marin Cazacu s-au reîntâlnit cu publicul – extrem de numeros -, într-un program Ceaikovski „mai altfel”, alăturând opusuri mozaicate şi îndrăgite de melomani; după uvertura-fantezie Romeo şi Julieta pe care poate aşteptam să o (re)ascult mai pregnant romantică, mai profund trăită şi cu fraze mai generoase, Cristian Mandeal a revenit la pupitru, de această dată colaborând cu Marin Cazacu în… aria lui Lenski din opera Evgheni Oneghin, transcrisă pentru violoncel şi interpretată cu un lirism şi o sinceritate expresivă aparte, (nu doar) pentru că este o partitură preferată a solistului; apoi pe podium a apărut… fiul său, foarte tânărul violoncelist Ştefan Cazacu, acompaniat cu fineţe de colegii săi din orchestră în Pezzo capriccioso, tehnica sa performantă şi sunetul (la fel) de calitativ, împlinindu-se prin eleganţa ductului melodic şi prin maturitatea abordării logice şi echilibrate; spre deliciul spectatorilor, Marin şi Ştefan Cazacu au răsplătit aplauzele entuziaste prin două bisuri, dar susţinuţi de „cordari” – Libertango de Piazzolla şi Zborul cărăbuşului de Rimski-Korsakov -, adevărate bijuterii ralizate ca atare. O altă surpriză a fost „intrarea” lui Marin Cazacu în ansamblu, cântând alături de tinerii violoncelişti (parte chiar studenţii săi) în Capriciul italian, impecabil „construit” de dirijor, cu umor, anvergură, spirit ludic şi melancolie, pentru ca în final să încânte în Uvertura 1812, lucrare monumentală, în care temele s-au reliefat pregnant, dar într-un întreg artistic deosebit, ansamblul adăugând carate de la o pagină la alta, convingând – pentru a câta oară? – că are o valoare de cotă internaţională, că maestrul Mandeal reuşeşte să îi formeze şi să îi modeleze pe excepţionalii instrumentişti aşa încât să obţină sonoritatea densă, omogenă şi „proaspătă” care ne fascinează de fiecare dată (mai puţin… „scăpările” sufătorilor, din fericire puţine). Iar ca bis ne-au oferit celebra secvenţă lirică din Capriciu, într-o seară frumoasă şi încărcată de muzică bună, interpretată performant. Şi firesc, atât la Ateneu, cât şi la Radio, Orchestra Naţională de Tineret şi maeştrii care o conduc ne-au determinat să spunem… „aşa da!”…

(4 martie 2013)

Anca Florea