„Descoperind“ un dirijor şi o orchestră

Întâmplător sau nu, „Anul Verdi” s-a deschis, la sala Radio, în preajma zilei de 27 ianuarie, când se împlineau 112 ani de la nemurirea compozitorului italian, onorat însă, în 2013, la bicentenarul naşterii, aşa încât, până în 10 octombrie sau poate chiar până la finele anului, ne vom bucura de posibile evenimente dedicate maestrului, ascultând, deci, parte dintre creaţiile sale atât de iubite în întreaga lume. Astfel, s-a programat, în concert, opera Don Carlo, desigur în varianta italiană, majoritatea interpreţilor debutând cu acel prilej, fie în rolurile respective, fie, în cazul binecunoscutului David Crescenzi, pentru prima oară la pupitrul Orchestrei Naţionale. Şi cred că orice comentariu trebuie să înceapă tocmai cu acest aspect, pentru că experimentatul dirijor a făcut adevărate minuni, reuşind să cucerească instrumentiştii, să le insufle dorinţa de a se implica efectiv pentru a concretiza concepţia sa asupra partiturii, rezultatul fiind evoluţia excepţională a ansamblului care a sunat impecabil, a construit planurile expresive şi de culoare într-o manieră demnă de marile orchestre, cu atacuri precise şi fraze ample, fără decalaje sau „scăpări”, devenind, în acea seară, personajul principal. Se poate spune că dirijorul a „simfonizat” abordarea lucrării, astfel încât, după foarte, foarte multă vreme, am (re)descoperit ONR, capabilă să realizeze pagini de o frumuseţe impresionantă, spectaculoase (în special la suflători) sau încărcate de trăiri interiorizate şi frământări dramatice, chiar dacă uneori vocile soliste au fost „acoperite” (ceea ce, în unele cazuri, a avut un efect… benefic). Cu o gestică fermă, clară şi sugestivă, cu un anume calm şi echilibru, inducând siguranţă şi totodată fluenţă discursului şi desfăşurărilor muzicale, dirijorul a condus, fără partitură, cu o rigoare ce impune şi respect şi admiraţie, subliniind şi reliefând „zone” poate în alte interpretări trecute neobservate, „ţinând în mână” într-o manieră impecabilă întreaga derulare a operei, relaţionând permanent orchestra, corul (pregătit de Dan Mihai Goia) şi soliştii, ovaţiile unui public entuziast şi aplauzele ansamblului răsplătindu-i deplina reuşită, într-o interpretare (din acest punct de vedere) de mare clasă. 

În ce priveşte distribuţia, „mirările” s-au născut în clipa când s-au anunţat soliştii, pentru că, în afară de câteva excepţii, se ştia că vor evolua ca într-o seară „de serviciu”, fiecare după posibilităţi şi înzestrări, dar nicidecum la nivelul unui eveniment ce inaugura „Anul Verdi”. Ştiam că soprana Carmen Gurban va fi o excelentă Elisabeta de Valois, glasul său generos, sensibilitatea, eleganţa şi ardenţa cu care cântă regăsindu-se, şi de această dată, poate mai rezervat în prima parte, dar împlinite în ultimul tablou, fără a lăsa publicul să simtă că… debuta în rol; bănuiam că baritonul Ionuţ Pascu îşi va etala din nou vocea cu impetuozitate, surpriza plăcută fiind (în sfârşit) frazarea adecvată şi încercarea de a emite acutele corect (chiar dacă s-a simţit efortul), precum şi dorinţa de a conferi expresie şi sens replicilor (dar încă lipsesc accentele…), aria finală rămânând însă destul de ştearsă, fără relief, tocmai din cauză că modul „cerebral” în care tratează orice personaj îl văduveşte de anvergura cerută, de trăirea vibrantă, având însă prestanţa Marchizului de Posa; „atacând” dificilul rol al regelui Filip, basul Sorin Drăniceanu a avut curajul să accepte provocarea şi să rezolve partitura cu acurateţe şi intenţii interpretative demne de laudă, glasul său masiv, penetrant, asigurându-i o prezenţă reală în „economia” operei; o subliniere specială se cuvine unor tineri care, în intervenţii scurte, s-au impus atenţiei şi aprecierii unanime – basul Octavian Vlaicu, un impozant Călugăr, incisiv şi convingător, într-un progres remarcabil sub toate aspectele şi tenorul Liviu Indricău, un Herald ale cărui secvenţe, complet „descoperite” (pentru că evoluează fără suportul orchestral), au reliefat calitatea deosebită a glasului condus cu îngrijire, perfect adaptat scriiturii, luminos şi pentrant deopotrivă; basul Horia Sandu a susţinut corect rolul Marelui Inchizitor, soprana Rodica Vică a fost… inexistentă în Tebaldo şi extrem de nepotrivită în Vocea din cer (neavând nici puritatea, nici capacitatea de a creiona acea linie serafică), iar mezzosoprana Andrada Roşu (Principesa Eboli) şi tenorul Daniel Magdal (Don Carlo) ne-au chinuit teribil prin agresivitate, stridenţă, neglijenţă în cânt şi… multe altele, misiunea de omogenizare a unei asemenea echipe fiind aproape imposibilă.

De ce nu au fost invitaţi doar solişti cu adevărat de valoare, este, probabil, o întrebare retorică. Cert este că performanţa devine cu atât mai spectaculoasă cu cât, în asemenea condiţii, fără Don Carlo, fără Eboli, fără… alţii, dirijorul David Crescenzi, Orchestra Naţională, în mare măsură Corul Radio, precum şi câţiva solişti, au reuşit să ofere totuşi o seară Verdi de mare frumuseţe şi încărcătură emoţională, într-o operă „şlagăr” gustată de spectatorii care, deşi nu au umplut sala Radio (iar la pauză au plecat mulţi, ca să „prindă” ultimul autobuz…), erau, cu siguranţă, iubitori împătimiţi ai genului liric. Şi tocmai de aceea, strigătele de „bravo” adresate cu convingere şi acolo unde nu era cazul (ba… dimpotrivă!) au contrariat, dar cu siguranţă cei care ne-au oferit momente de superbă şi adevărată interpretare au meritat să fie aplaudaţi minute în şir, la finalul unui concert în care, sub bagheta unui dirijor de talent (apreciat, la superlativ, şi la Opera din Timişoara, unde este, de câţiva ani, „permanent”), care… ştie ce vrea, cum şi ce să ceară, orchestra a renunţat la detaşarea obişnuită şi a „cântat” în cel mai bun sens al cuvântului – şi poate a fost marele câştig al serii, pe lângă debutul fulminant al lui David Crescenzi la pupitrul ansamblurilor Radio…

(28 ianuarie 2013)

Anca Florea