„Don Pasquale“ la Opera din Constanţa

Ajuns la cea de a XXXVIII-a ediţie, Festivalul rezervat artei lirice şi dansului a debutat, la Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, cu o nouă montare a operei comice Don Pasquale de Donizetti, în regia mezzosopranei Lucia Cicoară-Drăgan şi scenografia semnată de Eugenia Tărăşescu-Jianu, beneficiind de o distribuţie omogenă şi echilibrată, reliefând dorinţa managerului general Daniela Vlădescu de a promova tineri solişti ai teatrului, colaborând totodată cu invitaţi din ţară a căror experienţă este, în general, binevenită şi chiar necesară. Remarcabil este şi faptul că majoritatea rolurilor au asigurate două sau chiar trei versiuni interpretative, ceea ce este o raritate în ziua de azi, vădind totodată potenţialul valoric al ansamblului.

Într-o ambianţă agreabilă, cu draperii, elemente de mobilier şi o uşă încadrată de trepte laterale care asigură planuri diferenţiate, mişcarea este alertă, cu o tentă de umor poate uşor îngroşată prin maniera în care sunt conturaţi servitorii lui Don Pasquale (în special menajera care aminteşte de… Berta lui Rossini), simpatică şi plină de voioşie în scenele corului (posibil prietenele Norinei, parte îmbrăcate în rochii sau doar în pantalonaşi cu volane, deci în… „lenjeria intimă” a epocii), iar puştiul pe trotinetă, care se ţine de şotii, este o „găselniţă” de efect, în derularea totuşi tradiţională a acţiunii. De altfel, în programul de sală, „cuvântul regizorului” (care totuşi ar trebui semnat…) avertizează asupra faptului că Pasquale este privit ca un bătrânel „cumsecade şi naiv”, iar tinerele ce o însoţesc pe Norina sunt „armata feminină de farmece şi farse, trupa ei de teatru cu care-şi exersează înclinaţiile histrionice; chiar şi servitorii sunt nişte actori ai farsei şi aşa se explică de ce este totul bine pus la punct şi cât de organizată este dezordinea pe care o provoacă”. Şi totuşi, servitorii par a fi de multă vreme angajaţii lui Pasquale…

Dacă basul Mihnea Lamatic (de la ONB) a reluat personajul titular pe care l-a abordat anterior pe scena bucureşteană, punctându-l cu atitudini şi poante specifice bătrânului îndrăgostit, dar în spiritul „regândirii” regizorale, foarte tinerii săi parteneri au debutat cu succes în celelalte roluri, pentru că baritonul Cătălin Ţoropoc (Malatesta) are un glas generos, de o calitate aparte, bine condus, dublat de o apariţie impozantă (ideală mai curând pentru viitoare roluri de nobili medievali sau romantici), date care îi pot asigura o carieră (sper) de anvergură, soprana Mădălina Sandu şi-a pus în valoare şi de această dată glasul luminos, muzicalitatea şi  interpretarea plină de farmec, aducând şi dezinvoltura cerută de sprinţara Norina, tenorul Ciprian Done (Ernesto), deşi poate mai puţin maleabil ca joc şi implicare, a etalat o voce lirică interesantă, rezolvând dificultăţile ţesăturii muzicale cu mult curaj, în timp ce Laurenţiu Severin a fost un comic Notar. Corul (pregătit de Adrian Stanache) a sunat bine şi a jucat expresiv, iar orchestra a susţinut cu aplomb partitura, la pupitru aflându-se experimentatul Gheorghe Stanciu, care a coordonat cu rigoare relaţia fosă-scenă, chiar dacă unele neconcordanţe de tempo au generat (şi) imposibilitatea soliştilor de a rosti tot textul în secvenţele rapide, ceea ce a generat uşoare dezechilibre, depăşite însă cu discreţie şi profesionalism.

Un spectacol entuziast primit de public, îndelung aplaudat, semn că melomanii s-au lăsat cuceriţi de farmecul muzicii şi de interpretarea conferită de întreg ansamblul, care s-a implicat cu multă dăruire într-o producţie ce s-a dovedit a fi de succes, inaugurând astfel Festivalul sub auspicii extrem de favorabile.

(26 octombrie 2011)

Anca Florea