„Enescu văzut de Baba“

După reuşita demersului complex prin care a omagiat, în 19 august, memoria lui George Enescu, Muzeul ce-i poartă numele a făcut, la mijloc de decembrie, un alt gest prin care Maestrul a fost onorat aşa cum se cuvine, dar într-o manieră cu o cotă de inedit, păstrând însă structura deja consacrată a expoziţiei însoţite de o seară muzicală. De această dată, directorul Cristina Andrei a reuşit o colaborare excelentă cu Maria Muscalu-Albani, cea care se ocupă, de o viaţă, de tot ce înseamnă creaţia pictorului Corneliu Baba, desigur alături de soţia acestuia, Constanţa Baba, rezultatul fiind eleganta expoziţie vernisată în sala Cantacuzină, aducând, sub genericul „George Enescu văzut de Corneliu Baba” – „prezenţa unui geniu al muzicii în pictura unui obsedat al paletei”, elemente de noutate absolută; pentru că, reliefându-se şi faptul că ilustrul pictor a cântat la vioară, dar şi că a asistat la multe dintre concertele susţinute de Enescu fie la Bucureşti, fie la Craiova sau în alte oraşe din ţară, au fost expuse, pentru prima oară, câteva dintre partiturile pe care a studiat, unele purtând chiar semnătura sa, altele având pe coperţi schiţe în creion prezentate acum… în premieră mondială. Pe de altă parte, pe printuri inteligent concepute, reproducerea unui tablou este însoţită de un citat din „Jurnalul” încă nepublicat al pictorului, având acum posibilitatea, de asemenea pentru prima oară, să citim (măcar) fragmente referitoare la „relaţia” şi reacţia sa în raport cu imaginea, atitudinea, spiritul şi muzica lui Enescu, de-a lungul întregii sale existenţe. Pentru că, pe lângă tentaţia portretistului împătimit de a surprinde esenţa muzicianului, reflectată nu doar în privire, în gestul sau mâna violonistului, se „simte” cu acuitate şi „obsesia” declarată de a încerca să-i înţeleagă personalitatea profundă, adică… ceea ce nu se vede. Astfel, vizitând expoziţia, privind celebrul tablou (original) ce-l înfăţişează pe Maestru în frac, poate la finalul unui concert, obosit, adus de spate, gânditor, cu vioara şi arcuşul în mâna dreaptă, apoi reproducerile unor tablouri sau desene ce-i surprind chipul în diverse momente ale vieţii, mâna sau silueta în plin concert, citind gândurile pictorului decupate din pagini ţinute până acum în taină, văzând şi acele partituri şi crochiurile inspirate poate chiar de ceea ce cânta în acea clipă, dar şi autoportele din copilărie sau din anii senectuţii, avem o imagine neştiută a unui maestru „obsedat” şi „îndrăgostit” de un alt maestru, o mostră edificatoare a faptului că muzica şi arta plastică se completează (poate se şi determină) firesc, în opere de o forţă şi o frumuseţe impresionantă.

Am avut privilegiul să pătrund în casa Corneliu Baba, nu doar un muzeu, ci o ambianţă aristocratică în cel mai bun sens al cuvântului, de un rafinament discret, elevat, o locuinţă a unor intelectuali de clasă, parcă „departe de lumea dezlănţuită”, unde s-a cântat, s-a scris, iar totul s-a transformat sau regăsit în pictură, cu sobrietate şi o subliniată interiorizare, încercând să reflecte „adevărul” fiecărui personaj, al fiecărei imagini. Iar doamna Constanţa Baba este, de o viaţă, parte din acest univers, în care se integrează şi prin silueta fină şi zâmbetul asemenea, prin maniera de a vorbi încet şi calm, desprinsă şi… cuprinsă, printre tablouri şi obiecte de artă, dintr-o (într-o) realitate a veşniciei Creaţii.
De altfel, şi caietul expoziţiei este un adevărat album, cuprinzând toate imaginile şi textele, dar şi o biografie selectivă Corneliu Baba, cu detalii ce răspund aşteptărilor specialiştilor şi iubitorilor de pictură şi de muzică. Şi toate acestea au fost posibile prin generozitatea doamnei Baba, care a şi susţinut financiar realizarea printurilor şi a caietului-album, permiţând totodată ca acele lucrări să fie reproduse şi oferite publicului.

Şi fără voie, mi-am amintit faptul că, mai bine de un deceniu, o versiune a tabloului original din expoziţie s-a aflat la Staatsoper Viena, acolo unde, la începutul… mileniului III, a fost văzut şi de legendarul violonist Isaac Stern care, surprins, a exclamat: „L-am cunoscut pe acest om - este George Enescu! O personalitate foarte specială…” Iată că, prin superbele tablouri semnate de Corneliu Baba, după decenii, muzicianul român continuă să trăiască şi să trezească amintiri de neuitat oriunde în lume.

Sigur că o asemenea abordare capătă o puternică notă emoţional-subiectivă, poate uşor romantică, dar cred că devine firească pentru oricine vizitează expoziţia, aşa cum s-a petrecut la vernisaj, când reputatul critic de artă Pavel Suşară a punctat tocmai legătura dintre muzică, plastică şi chiar cuvânt, precum şi neobosita căutare a portretistului în ascunzişurile sufletului, reflectând propria vibraţie şi, deopotrivă, aceea a personalităţii „surprinse” de penel; context în care am evocat şi legătura lui Pallady cu lumea muzicală, sperând ca şi „jurnalul” lui Baba să vadă, cândva, lumina tiparului, subliniind ineditul manifestării de o ţinută aparte, pentru care toţi cei implicaţi merită mulţumirile şi felicitările noastre.

Iar pentru a împlini o seară încărcată de emoţie, s-a dorit să fie cântate câteva opusuri dragi lui Enescu, în parte abordate şi de Baba; aşa încât, tânărul violonist Aron Cavassi, acompaniat excelent de Clementina Ciucu-Ristea, a avut curajul să prezinte Balada de Enescu, ultima parte din Sonata nr. 5 de Beethoven şi Tzigane de Ravel, ascultate de publicul numeros care, în ambianţa specială a Palatului Cantacuzino, s-a bucurat de o seară specială, în care s-au (re)întâlnit doi maeştri, într-o expoziţie cum demult nu am mai văzut şi care rămâne deschisă până în 4 februarie. Chiar merită vizitată…

(14 decembrie 2012)

Anca Florea