„Troienele“ au ajuns la Iaşi

Pare greu de crezut, dar la Opera din Iaşi s-au pregătit, în două luni… 3 premiere, regizorul Andrei Şerban montând, în noiembrie, Indiile galante de Rameau, începând imediat lucrul şi la Troienele, în timp ce coregraful Ion Tugearu repetă cu balerinii o premieră absolută inspirată de Caragiale. 
 

Se poate spune, din varii motive, că lucrarea concepută de reputatul regizor după Euripide (fragment din „trilogia greacă” pusă în scenă în anii ’90 la TNB), a constituit o… premieră mondială, pentru că de această dată interpreţii au fost solişti şi corişti profesionişti, care au cântat… aşa cum trebuie, rostind şi textul, jucând ca adevăraţi actori performanţi. Deloc întâmplător, compozitoarea Liz Swados a sosit din SUA special pentru a-şi asculta, pentru prima oară, lucrarea cântată într-o formulă mai apropiată de operă (până acum, versiunile prezentate în America sau la Bucureşti au fost susţinute de actori care au cântat… fiecare după posibilităţi). Pe de altă parte, deşi pare (de asemenea) nevrosimil, partitura sa… nu (mai) există, aşa încât toate montările anterioare s-au bazat pe transmiterea muzicii „pe cale orală”, ca în folclor; iar acum, Lucian Maxim a scris, de fapt, partitura, orchestrând-o totodată – mai exact spus, notând intervenţiile suflătorilor şi ale percuţioniştilor care contribuie substanţial la conturarea cadrului muzical-ritmic. Pentru că ritmul joacă un rol primordial şi în evoluţia vocală, textul ciudat rostindu-se într-un parlando dificil şi solicitant, nu doar prin structurile repetitive (uneori obsesive), implicând şi strigăte împinse până la paroxism; soliştii au şi linii melodice apropiate de incantaţii sau, la polul opus, izbucniri dezlănţuite, în desfăşurări orgiastice, adesea înfricoşătoare. Întreaga derulare a spectacolului are o tensiune, o încărcătură emoţională teribilă, ridicată la cote greu de suportat de către spectatorii care, mai bine de o oră, se află ei înşişi pe scenă, în mijlocul interpreţilor, poate ca participanţi la drama troienelor, poate ca „martori” la tragedia de o forţă care generează o trăire intensă, până la lacrimi. Apoi, publicul pătrunde în sală, iar artiştii îşi continuă spectacolul, dar într-o notă de suferinţă „întrupată în jale”, plângându-şi morţii şi soarta potrivnică, imaginile de mare efect (coborârea trupului neînsufleţit al copilului, pe o pantă care facilitează apoi superba „prelingere” a balerinei, ca într-o altă lume sau rostogolirea tinerelor din ansamblu) fiind susţinute şi prin jocul de lumini.
 

Pentru un solist de operă, secvenţele „strigate” ridică probleme cu totul speciale, solicitând corzile vocale la maximum, mai ales când alternează cu cele cântate; şi tocmai de aceea, mulţi au apelat la microfoane „ascunse”, dar, spre exemplu, Ana-Maria Donose-Marcovici a rezolvat personajul Elena bazându-se doar pe capacitatea sa de a-şi doza efortul, reuşind să cânte excelent, să păstreze constantă şi intensitatea rostirii, iar interpretarea scenică a dezvăluit un talent aparte, trecând de la exuberanţa frumoasei plină de farmece şi temperament la disperarea insuportabilă a chinurilor unei pedepse ce implică şi scalparea (splendid realizată) şi violarea şi uciderea sa. Strigăte, rugă şi dramatism a însemnat, pe cu totul alte coordonate, şi evoluţia Simonei Titieanu, impunătoare şi credibilă Hecuba, cu un glas amplu şi bine condus, Lăcrămioara Hrubaru-Roată punându-şi în valoare şi graţia şi vocea limpede (Cassandra), Marinela Nicola etalând, la rândul său, calităţi deosebite (în Andromaca), alături de Andrei-Grigore Sava (Achille), Octavian Dumitru (Menelaus), Alice Todică (Atena) sau copilul Ştefănel Gheorghe (Astianax), o distribuţie numeroasă şi foarte omogenă, precum şi corul şi toţi cei implicaţi în derularea acţiunii reuşind ceea ce, probabil, nu şi-ar fi imaginat vreodată că… sunt capabili. I-am privit de aproape şi m-a impresionat totala lor participare afectivă, dăruirea cu care au devenit „acele” personaje dintr-o lume până acum străină lor, slujind (în cel mai adevărat sens al cuvântului) într-un ritual de neuitat.
 

În ambianţa creată de Andrei Şerban şi prin elementele de decor – trepte, platforme, care-cuşti, totul din lemn în culoare naturală -, arme, vase, făclii,  beneficiind de costumele special create de Doina Levintza cu imaginaţie, bun gust şi plasticitate expresivă, am trăit, ca şi interpreţii, clipe de maximă emoţie, aplaudându-i, la final, pe toţi cei care s-au aventurat într-o asemenea experienţă, pentru mulţi hazardată, dar impecabil realizată, meritând din plin ovaţiile prelungi ale publicului. Mai curând teatru cu momente cântate, păstrând permanent elementul ritmic dur, apăsat, ca un cadru sonor definitoriu, Troienele înseamnă şi arhaism şi ritual şi legendă, poate şi istorie (regizorul afirmând că este o dramă la fel de actuală şi în antichitate şi astăzi), dar cu certitudine o noutate absolută pe o scenă de operă, oferind artiştilor posibilitatea să se simtă… artişti!...
 

Demn de subliniat este faptul că, a doua zi, mare parte dintre interpreţi – solişti şi cor -, au revenit pe scenă pentru a cânta într-o altă producţie „marca Andrei Şerban” – Indiile galante -, trecând astfel, cu un curaj şi o disponibilitate pe care mulţi nu (şi-)o bănuiau, de la maniera expresionistă la cântul elegant (la fel de dificil) din opera baroc. Desigur, unii se pot întreba ce rost are un asemenea spectacol la Operă, dar dacă managerul Beatrice Rancea a avut (din nou) curajul să aducă în repertoriu teatrul-dans, includerea unei producţii de teatru-operă devine doar o… consecinţă. Iar faptul că Andrei Şerban s-a aflat în centrul atenţiei timp de 3 luni la Iaşi, constituie, fără îndoială, o (altă) premieră absolută şi un motiv de mândrie (nu doar… locală).

 

(19 decembrie 2012)