Aniversare fără strălucire

Seria manifestărilor menite să marcheze aniversarea celor nouă decenii de la instituţionalizarea Operei Române din Bucureşti (nicidecum a… Operei Naţionale, cum apare notat pe „fluturaşul-program”) a debutat cu un concert-spectacol care, sub genericul „Maeştrii scenei lirice”, s-a dorit un omagiu adus tuturor celor care, de-a lungul timpului, au contribuit la înflorirea sau măcar la continuarea activităţii teatrului care a cunoscut şi momente de glorie şi perioade de penumbră, parte dintre artiştii de altădată aflându-se în sală, urmărind (după aproape o jumătate de oră de aşteptare) evoluţia ansamblului de azi care, cu Iurie Florea la pupitru, a propus o secvenţă (anost realizată) din Tabloul Triumfal din opera Aida de Verdi, solişti fiind balerinii Laura Blică-Toader şi Gigel Ungureanu, acesta regăsindu-se apoi şi în celebrul Adagio din actul II al baletului Lacul lebedelor de Ceaikovski, dansând cu eleganţă alături de Bianca Fota, secondaţi de corpul de balet; iar Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă au ales Pas de deux din Don Quijote de Minkus (incluzând deci şi variaţiile), bine interpretat, dar mult prea amplu (şi) în raport cu toate celelalte pagini derulate ulterior.
 
De ce au fost programate trei soprane la rând, nu am prea înţeles, dar Irina Iordăchescu a „atacat” aria mare din Traviata, Mariana Colpoş a parcurs o arie dintr-o altă operă verdiană – I due Foscari -, iar excelenta Sorina Munteanu a optat pentru o arie din Adriana Lecouvreur de Cilea. A urmat tenorul clujean Cristian Mogoşan în Paiaţe de Leoncavallo, tentat astfel de un repertoriu mult prea dramatic pentru glasul său liric, rezolvând însă cu acurateţe dificila partitură, ceea ce nu pot spune şi despre mezzosoprana Andrada Roşu, de asemenea colaboratoare a ONB, invitată din acelaşi oraş transilvan, etalând, în aria Principesei Eboli din Don Carlo de Verdi, un material generos, dar cu serioase deficienţe tehnice în registrul grav şi acut; baritonul Iordache Basalic a accentuat, în cavatina din Bărbierul din Sevilla de Rossini, latura amuzantă (mai aproape de grotesc), basul Horia Sandu a revenit la repertoriul verdian prin aria din Macbeth, pentru ca, după Intermezzo din Cavalleria rusticana de Mascagni, orchestra să-l acompanieze pe tenorul Robert Nagy în aria lui Calaf şi apoi, în compania sopranei Sorina Munteanu şi a corului (pregătit, ca de obicei, de maestrul Stelian Olariu) să susţină finalul din Turandot de Puccini, dorindu-se o apoteoză a unei seri care a rămas totuşi departe de strălucirea evenimentului, chiar dacă aplauzele au fost entuziaste.

Într-un decor ce alterna draperiile de pluş (evident, roşu…) cu proiecţiile, apelând la costume din recuzita teatrului, în scenografia gândită de directorul Cătălin Ionescu-Arbore care, surprinzător, a apărut notat şi ca… regizor, alături de Cristina Cottescu, artişti ai teatrului şi invitaţi (deşi era de aşteptat ca un astfel de program să fie oferit exclusiv prin propriile forţe) s-au străduit să ne convingă că nivelul actual este… aşa cum este. La fel de ciudată a fost şi prezentarea citită de Marius Constantinescu, redactor TVR, care s-a referit la istoria Operei privită… prin prisma sa, afirmând că în copilărie a făcut cursuri de balet dar… nu i-au plăcut, că ar fi vrut să cânte dar din fericire nu a concretizat acea dorinţă, că a crescut fie în culise, fie pe platourile de televiziune, deşi firesc ar fi fost să se refere strict la evenimente notabile şi la maeştrii acelei scenei, nicidecum la amintirile şi experienţele personale, mai ales că nu s-a regăsit niciodată printre cei implicaţi cumva în existenţa teatrului. Pe de altă parte, enumerarea artiştilor aplaudaţi de-a lungul celor 90 de ani s-a dovedit „încurcată” şi incompletă (cine a făcut oare „listele”?…), asemeni montajului filmat ce cuprindea afişe şi fotografii din trecutele decenii, dar şi date incorecte, incredibil fiind şi „saltul” peste anii ’80, decupaţi pur şi simplu din istoria Operei. De altfel, ciudăţeniile au continuat pentru că, înainte de fragmentul puccinian, prezentatorul a precizat, probabil în numele conducerii, că în foyer vor primi diplome (în ordine alfabetică) doar foştii angajaţi care au confirmat prezenţa. Adevărul este că în urmă cu aproximativ o lună s-a trimis prin e-mail şi s-a postat pe site un anunţ prin care cei care au activat în teatru şi doreau să participe erau rugaţi să contacteze ONB la o adresă de mail sau la telefon, deşi pe de o parte prea puţini dintre cei ajunşi la vârsta senectuţii utilizează computerul şi internetul, iar pe de altă parte normal era ca ei să fie sunaţi şi invitaţi, nu să… solicite invitarea la sărbătoarea lor!…

În treacăt fie spus, nici titlul serii nu a fost prea inspirat, pentru că, referindu-se la „scena lirică”, îi excludea pe balerini şi coregrafi care… nu se înscriu în genul liric… Şi „serialul” poate continua chiar prin concepţia zilelor festive, anunţul oficial menţionând că în 8 decembrie se împlinesc cei 90 de ani de când s-a ridicat cortina pentru primul spectacol al Operei Române instituţionalizate – Lohengrin de Wagner dirijat, simbolic, de către George Enescu -, deci era firesc să fie programat acel titlu şi acum, exact în 8 decembrie, dar opera wagneriană se cântă în… 3 decembrie, pentru ca în seara aniversară să se deruleze… o Gală de balet! (că tot se scrie despre „scena lirică” şi, oricum, ansamblul coregrafic al teatrului s-a creat câţiva ani mai târziu). Greu de „decodificat” toate acestea… Cât despre o amplă expoziţie care să încerce o retrospectivă a performanţelor şi artiştilor din toţi acei ani de mare efervescenţă…

În sală am întâlnit parte dintre cei de multă vreme pensionari, prea puţini dintre cei de astăzi, dar din păcate nici în foyer, nici pe scenă nu am simţit vibraţia specifică evenimentului, încărcătura emoţională şi anvergura pe care Opera nonagenară şi cei care au slujit-o ar fi meritat-o din plin. Poate la centenar…

(29 noiembrie 2011)

Anca Florea