Christian Zacharias – un muzician fascinant

Fascinant, zâmbitor, inteligent şi… încărcat de muzică, pianistul Christian Zacharias ne-a cucerit de la prima sa apariţie pe podiumul românesc, atrâgând apoi un public extrem de numeros, dornic să-l asculte în Bach, Mozart, Haydn, Schumann sau Beethoven, alături de excelenta sa orchestră din Lausanne, pe care o şi dirijează. Iar ideea de a-l invita ca director artistic al primului Festival al orchestrelor radio de la Bucureşti a fost primită cu entuziasm de toată lumea. Un bun prilej pentru a încerca să găsesc răspunsuri la multele întrebări „adunate” în ultmii ani, pornind de la faptul că, întâmplător sau nu, a oferit, de fiecare dată, în Festivalul „Enescu”, programe cu muzică germană – ar trebui ca interpretul să fie german pentru a înţelege muzica germană sau francez pentru a „simţi” creaţia franceză?

„Sincer, nu ştiu dacă ar fi preferabil aşa, dar sigur este mult mai bine să simţi cât mai natural, ceea ce nu înseamnă că eu nu cânt şi muzică franceză, în special Ravel – este adevărat că mă simt ’acasă’ şi când vorbesc franceza. Cred că poţi înţelege muzica altor ţări însă, spre exemplu, când mă apropii de Bartok, este fascinant, dar ceva este complet diferit şi îmi pune probleme, pentru că esta ca şi cum ar fi o limbă străină şi, dacă dacă nu o vorbeşti, nu ai trăit mai mult timp în acea ţară, pare dificil; pe de altă parte, nimic nu garantează că, dacă eşti german, devine de la sine înţeles că eşti şi un bun interpret al muzicii germane – poate să fie uneori chiar… oribil!...”

Se poate vorbi despre un stil anume pentru fiecare epocă în parte, pentru fiecare creator? Unii spun că da, alţii că nu.

„Cred că există anume un cadru în acest sens – poţi să faci prea mult într-o direcţie sau în cealaltă, cu exagerări, poate cu emoţii romantice, cântând… propriile sentimente, ceea ce poate fi de asemenea total greşit. În aceste limite, în Schubert poţi fi acasă, dar cu multă grijă, pentru că depinde mult de gust, cultură, educaţie – cred că, având toate acestea, poţi ajunge foarte aproape de compozitor. Dar în timp, abordarea se schimbă – în 1900 se cânta într-un fel, în 1950 altfel, în 2000 de asemenea; şi în muzica baroc considerăm acum că nu mai este viabilă maniera de altădată. Şi totuşi, cred că există câteva versiuni interpretative care rămân în timp, unele în care se cântă Mozart în spiritul anilor ’50, dar încă sună foarte proaspăt. Unii au darul de a fi ’în timp’, alţii pare că sunt ’în afară’ în ceeea ce fac.”

De o vreme se încearcă redarea muzicii baroc aducând sonoritatea instrumentelor de epocă.

„Pentru unii compozitori ’merge’ foarte bine. Am ascultat însă unele grupuri baroc şi, la câţiva maeştri preclasici sau la Ch.Ph.Em. Bach, mi s-a părut cuceritor, dar când au cântat J.S. Bach nu mi s-a mai părut atât de minunat. După câteva minute am început să mă plictisesc. Uneori asculţi versiuni excelente chiar în baroc, dar ascultând o asemenea orchestră cu instrumente de epocă în Beethoven, la început am excalmat ’ce interesant’, apoi am început să remarc un efect sau altul, apoi o exagerare, apoi… am devenit aproape furios. După ce se plictisesc, unii mai ascultă încă o dată şi descoperă că acel dirijor găseşte un echilibru între toate aspectele din muzica respectivă, deci cred că la prima audiere, ceva ’scapă’, aşa că e greu să judeci. Este o abordarea ’en vogue’, dar mulţi muzicieini rămân reticenţi la asemenea experienţe.”

Ascultând lucrările bachiene pe care le-a interpretat la Ateneu, m-a frapat prospeţimea, maniera modernă şi „umană” în care l-aţi prezentat, departe de cea hieratică şi sobră cu care ne-am obişnuit.

„Mă bucur că a plăcut, dar eu cânt foarte puţin din ceea ce a scris Bach - nu-mi place Concertul în re minor pentru că… nu ştiu ce să fac cu el ca interpret… De fapt, sunt foarte puţine, un ’set’ foarte, foarte limitat în repertoriul meu – poate o selecţie de Preludii din Clavecinul bine temperat. Dar ceea de cânt, ştiu bine ’de ce’. (Nu ar avea rost ca cineva să semene cu… Glenn Gould, să ai impresia că… îl asculţi pe el.) În câteva dintre lucrările sale am într-adevăr sentimentul că este modern şi proaspăt, deşi e cam dificil. În fond, se pot combina toate posibilităţile muzicale, pentru că e un creator atât de mare… Îmi plac mult preclasicii, dar sunt unele piese pe care aş vrea să le ascult şi altele pe care aş vrea sau… aş putea să le cânt – nu ştiu, spre exemplu, ce aş avea de făcut cu cei foarte vechi – să spunem Monteverdi. Dar puţin Bach, Scarlatti mult mai mult… În cei ce le urmează ştiu ce am de făcut, apoi în Brahms revin ’acasă’, ca şi în Schumann, dar Liszt sau Rachmaninov - care îmi plac -, după ce am cântat o dată o lucrare am spus ’e frumos dar… nu mă interesează’, pentru că nu le găsesc prea multe posibilităţi de interpretare; în schimb, Sonata Hammerklavier de Beethoven sau alte opusuri, încerci o întreagă viaţă să le abordezi corect, rămân mereu o provocare pentru interpret. Poate şi Stravinski îmi place, dar în ceea ce urmează după el devine mai dificil pentru mine ca pianist, însă ca dirijor am abordat mai multe partituri moderne. Deci, este adevărat, centrul meu de greutate rămâne repertoriul clasic-romantic – sunt sute de ani de muzică, cele mai frumoase momente din ceea ce s-a scris vreodată. Am cântat la Ateneu şi Haydn – am abordat tot spectrul şi mulţi l-au descoperit pe Haydn în acea manieră, pentru că nimeni nu ştia încotro ’merge’ – dar ţine de percepţia fiecăruia. Cumperi un bilet la concert şi nu ştii la ce să te aştepţi, dar descoperi că… Haydn ’vorbeşte’!…”

Sunteţi un pianist care a simţit nevoia să îşi conducă propria orchestră sau v-a atras şi arta dirijorală în sine?

„Cred că ambele laturi sunt foarte importante pentru mine. Activitatea de dirijor este independentă dar, bineînţeles, este în legătură directă cu… pianistul; la ora actuală chiar lucrez cu orchestra şi obţin rezultate; este grozav să cânt sonate de Beethoven, să creez eu însumi fiecare sunet, apoi să am un întreg grup pe care să-l modelez în spiritul acela - este o satisfacţie incredibilă să vezi cum acei oameni răspund, inspiraţi să cânte în maniera pe care tu o imaginezi. Deci sunt fericit că dirijatul este acum o precocupare constantă. Cu orchestra mea de la Lausanne am lucrat aproape 13 de ani, este parte din munca mea, iar în ultimii 5 ani calitatea a crescut la cote cu totul remarcabile.”

Aţi înregistrat numeroase discuri – este important pentru un artist să aibă o discografie bogată? Sergiu Celibidache, spre exemplu, refuza categoric.

„Cred că este important în special pentru o orchestră, ca să vadă unde se află într-un anume moment - e ca o carte de vizită a acelui stadiu. Înainte de a veni la Bucureşti am înregistrat Simfoniile de Schumann şi sunt foarte încântat să spun că… este cel mai bun lucru pe care l-am ascultat în timp, avem deja un sunet anume; acel CD este ceva ce chiar merită să ai acasă. Un concert este altceva – asculţi, te captează dar… nu-l mai poţi reasculta. Dar pentru o înregistrare, pe care o asculţi de multe ori, trebuie multă atenţie. Celibidache spunea că nu-i plac înregistrările, dar acum vedem pe piaţă albume întregi cu discuri din concertele sale… De fapt, el ştia bine că acestea se înregistrează… Însă îl pot înţelege şi uneori simt cumva la fel, pentru că sunetul meu nu este, pe disc, niciodată aşa cum îl cânt de fapt, nu se regăseşte în înregistrare, pentru că locul de captare e diferit - eu creez sunetul şi echilibrul acolo, la pian, nu aici, în sală, deci eu gândesc sunetele grave sau în acut într-un anume fel, ceea ce nu se mai regăseşte pe disc, unde sunetul care rezultă prin captare e complet diferit. Cu orchestra este altfel, pentru că acolo unde stau am un control şi microfoanele sunt altfel amplasate.”

Aţi declarat că întâlnirea cu Sergiu Celibidache v-a marcat puternic.

„A fost primul dirijor pe care l-am văzut repetând cu orchestra timp de o săptămână, iar eu, ca pianist, eram ’parte’ din acest lucru intens, foarte obositor pentru că cerea foarte mult; eram tânăr, dar când am realizat că reperul său este Michelangelli, mi-am spus că… dacă acela e singurul pianist la care se raportează, nu e rău… În final, pentru mine a fost chiar încurajator. Dar era vorba şi de relaţia cu muzica, de tensiuni armonice, şi nu am auzit niciun dirijor să vorbească vreodată despre muzică aşa cum făcea el. Ulterior, reascultând acele concerte, mi-am dat seama că era un fel de guru, iar discipolii nu-l înţelegeau, deci mi-am spus că trebuie să mă inspire în modul de a lucra; încă mai repet exact în acea manieră, insistând pe lucrurile mici, pe detalii, ceea ce ia mult timp, dar… asta trebuie să facem. Eu cânt foarte rar cu alţi dirijori, însă adesea e extrem de frustrant, constatând cât de superficial lucrează chiar şi cei ’mari’. Cât priveşte fenomenologia sa, e mai complicat… Şi Anserment a scris o carte fantanstică dar… ar trebui să studiez matematica sau alte domenii, sunt multe lucruri pe care ar trebui să le ştiu ca să înţeleg şi astfel îmi dă sentimentul a ceva ezoteric - e o ştiinţă ’secretă’ şi am spus că… nu e pentru mine. Am încercat să mă aproprii, să înţeleg, dar unele lucruri parcă sunt nepământene – când Beethoven notează un trianglu şi un timpan, asta nu e fenomenologie, e chiar ceva banal… Era într-adevăr un mare dirijor, un muzician, dar era în pericol să devină un ’star’; dar trebuie să fii onest cu tine însuţi, cu cerinţele tale - era puţin ’pungaş’ şi ştia să ’vândă’… Când eşti atât de mare, nu mai ai nevoie de aşa ceva.”

Deşi celebru, am sentimentul că sunteţi un anti-star.

„Toţi ne dorim să facem ceva prin care să atragem – îmi place să fiu pe scenă, să conduc tot ce se întâmplă în show – pentru că şi concertul este un show -, dar ştiu că în final totul este legat de ceea ce fac, nu ’despre’ mine. Sunt preocupat să realizez cât se poate de puternic şi convingător o interpretare care să se adreseze publicului. Dar când se termină concertul, am aceleaşi probleme ca oricare – mă duc la hotel şi acolo nu se întâmplă nimic, mă şi plictisesc, urmează o altă zi… Apoi sunt foarte fericit să mă duc acasă, în grădina mea, să creez ceva şi… e bine. Poate că sunt de modă veche, dar cred că dacă eu conving publicul prin ceea ce fac şi vorbesc despre asta, atunci este suficient - nu aş plăti pe cineva să le spună cine sunt, cum sunt, să-mi facă publicitate. Şi… văd că funcţionează – a durat poate mai mult timp, dar devenim faimoşi numai dacă publicul este convins de ceea ce aude. La Lausanne nu ştia nimeni despre Zacharias, despre orchestră, dar după primele concerte s-a vorbit despre noi, spectatorii au spus altora şi… s-a dus vestea! În România la fel. Cred în asemenea mod de promovare, nu într-o ’maşinărie’ care te promovează.”

Cine este, de fapt, Chistian Zacharias?

„Sunt cel mai mic fiu al unei familii germane cu prieteni artişti, ei înşişi iubitori de artă ‚old fashion’; ambii părinţi au trăit mult – mama mea s-a stins anul trecut la 90 de ani, era şi ea foarte suspicioasă referitor la asemenea reclamă… Evident, am început să studiez muzica, m-a ’atins’ foarte devreme şi am urmat acest drum, pentru că am simţit că e ceva incredibil. M-am concentrat mult pe muzică, poate prea mult faţă de cei care au şi alte preocupări, dar şi o viaţă privată, aşa că mi-a luat ceva vreme până să intru într-un ritm normal de existenţă. Dar această totală concentrare pe ceva e ca într-o joacă de copii pe care nimic nu o poate disturba. Pianul a fost pentru mine o ’jucărie’, dar una dificilă, solicitând o muncă enormă; compozitorii ne-au lăsat ceva scris, dar trebuia să muncesc pentru a face ’jucăria’ atât de frumoasă pe cât mi-o imaginam. Şi încă mai muncesc, pentru că anumite aspecte nu sunt încă aşa cum aş vrea – de fapt, nu sunt niciodată mulţumit, dar dacă nu aş gândi aşa, m-aş opri definitiv. Nu pot spune ’totul e OK, mulţumesc mult, e minunat!...’ Este bine, dar dacă ascult foarte atent, întotdeauna găsesc ceva de bombănit… ceea ce e teribil pentru mine şi pentru cei din jur - nu numai muzica, ci totul trebuie să fie ’mai bine’. Sunt foarte relaxat, dar imediat găsesc ceva care ’nu merge’… Nu sunt o persoană dificilă, dar cer foarte mult. Cum spune Oscar Wilde – ’sunt uşor de mulţumit cu ceea ce este… cel mai bun’. Am ochi pentru tablouri bune, urechi pentru muzica bună, ca şi la restaurant, unde mâncarea e bine sau rău gătită - nu pot spune dacă îmi place carnea sau prefer legumele, pot să spun însă că unele sunt prea grele, altele nu sunt gătite cum trebuie, dar nu e ceva anume să-mi placă sau să-mi displacă. Orice mă poate convinge. Nu am prejudecăţi sau idei preconcepute - aşa cum spuneam, la marii compozitori ai lumii sunt piese pe care nu le pot aborda – multe dintre sonatele de Beerthoven nu le-aş cânta pentru că… mă enervează. E dificil de spus ce îmi place şi ce nu.”

Sunteţi acum directorul artistic al Festivalului orchestrelor Radio de la Bucureşti.

„Sunt chiar foarte mulţumit de faptul că, în asemenea condiţii economice dificile, s-a creat un astfel de festival, este adevărat cu probleme, dar l-am realizat şi acum sper să continue, deşi începutul este dificil – spre exemplu, am vrut să vorbesc despre Schubert, dar mi s-a spus că la conferinţe nu vine nimeni care… să cumpere bilete. Dar eu fac muzică, vorbesc despre muzică şi cânt. Asta nu mai e problema mea, eu nu sunt… vânzător de bilete! M-am bucurat mult că primarul a afirmat, la conferinţa de presă, că va construi o nouă sală de concerte. Festivalul ’Enescu’ a crescut în timp şi are publicul său, deci, încă o dată, nu avem nevoie de un ‚agent de presă’, de oameni care să vândă ceva, ci de oameni care să vină să asculte şi să aprecieze. Sunt aici ca muzician, ca persoană cunoscută la Bucureşti, dar nu pot face miracole imediat – vom vedea dacă va fi diferit de alte festivaluri. Festivalul „Enescu” este cunoscut în lume, dar nu ca cele de la Edinburgh sau Lucerna sau… Toată lumea vrea să meargă acolo, sunt melomani care vin special din străinătate. Sigur că aici se invită multă lume, se cheltuiesc mulţi bani cu venirea lor, dar problema e să atragă publicul de la Londra, Paris sau Madrid, tentat să vină la Bucureşti pentru a asculta mari artişti – acesta este următorul pas care trebuie făcut. Poate că o carenţă este şi sala de concert – Ateneul e minunat, are şi o aură care contează enorm, dar nu există o mare sală cu cele mai bune condiţii pentru un asemenea festival – poate se va construi totuşi şi va ajuta enorm în acest sens. Un oraş ca Bucureşti trebuie să aibă o astfel de sală, nu doar cea pentru congrese…”

De ce oare Enescu se cântă atât de puţin în lume, ba chiar pentru unii e aproape necunoscut?

„Enescu nu este un ’hit’, dar cred că uneori e un anume timp pentru fiecare. La Bartok, spre exemplu, lucrările au intrat în circuit una după alta, dar eu am fost foarte mişcat ascultând Octetul enescian, în versiunea cu Orchestra de cameră din Lausanne, dirijată de Lawrence Foster. Însă nu se poate ca artiştii să fie forţaţi să-l cânte! Dacă cineva este invitat la Festivalul ’Enescu’, ar trebui să aibă posibilitatea să cânte ceea ce i se potriveşte, nu ce i se impune - altfel ar fi ca şi cum italienii ar cere orchestrelor londoneze să cânte Mascagni sau Puccini – dar de ce?! Ei vin cu lucrările lor. Eu am păţit la fel în Suedia, unde am fost dirijor principal în ultimii 10 ani şi au propus lucrări de Niels sau alţi compozitori din acea ţară – uneori le-am inclus în repertoriu, dar nu le pot aborda mereu!... Cred că artistul trebuie să interpreteze ceea ce răspunde cel mai bine limbajului tău. Chiar şi în Bach, dacă mi s-ar cere să cânt Fuga cromatică, aş refuza – poate e o capodoperă, dar nu pentru mine, mulţumesc! Este o problemă de interpretare, de opţiune, nu poţi forţa pe cineva să facă ce nu-i place, pentru că rezultatul va fi de nivel scăzut, parcurgând lucrarea doar pentru că i s-a cerut.”

Ce proiecte urmează în agenda lunilor viitoare?

„Festivalurile de vară se încheie curând, voi lucra la Lausanne în ultima mea stagiune ca director muzical – în marile experienţe este mai bine să pleci în cel mai bun moment, apoi toată lumea devine obosită - cred că acesta e momentul perfect; vom reveni anul viitor la Bucureşti cu un program Mozart, să arătăm nivelul calitativ minunat la care s-a ajuns. Dar şi responsabilităţile şi celelalte solicitări sunt uneori suficiente… Poate voi avea o altă funcţie de conducere, poate nu… Nici nu trebuie să fiu dirijor-şef al unei orchestre. Voi dirija însă orchestre fantastice, precum Boston Symphony. Publicul american este, într-adevăr, foarte diferit, în Boston e mai europenizat, mai… ‚old fashion’, iar cel din New York îmi place grozav – poate că este oraşul meu favorit ca stil de viaţă, cu multe teatre, galerii de artă... Anul trecut am cântat în recital la Carnegie Hall, apoi la Avery Fisher Hall în Concertul de Brahms (pe care l-am cântat acum în festival, la Bucureşti) şi simţeam că acolo se concentrează totul – inteligenţă, artă, creativitate – astea sunt locuri cu adevărat foarte speciale, deşi New York e poate mai alert, mai nervos. Cred că relaţiile construite în timp sunt cele mai bune, dar se poate lucra şi cu orchestre uluitoare. Un alt ansamblu ca cel de la Lausanne se poate crea doar dacă vorbim aceeaşi limbă, dacă ne apropiem; nu mă grăbesc, las lucrurile să vină de la sine, să simt că ’aici’ e ceva… Dar primul ’proiect’ pe care îl voi avea după Festivalul de la Bucureşti este… lucrul în grădina mea, în care am de toate - şi legume şi pomi fructiferi şi flori – totul în stilul englezesc, care este genial. Acum nu mă mai relaxează, pentru că trebuie să schimb câte ceva şi e mult de muncă, dar e minunat şi… mai important decât următorul concert…”

(1 octombrie 2012)

Anca Florea