Cum se „desenează“ o carieră

În urmă cu aproape un deceniu, revenind în ţară după 23 de ani, impresarul Luiza Petrov îmi vorbea despre performanţele tinerilor români pe care atunci îi lansa în cariera internaţională. Parte s-au menţinut în circuit, parte nu. Dar printre ei se afla şi baritonul George Petean, care s-a impus pe marile scene, la 35 de ani având „în spate” deja 11 ani de reale împliniri.

„În străinătate a debutat în ianuarie 2000, la Roma, în Boema dirijată de Gelmetti, o seară cu totul specială, pentru că marca şi debutul în Italia al vestitului tenor Rolando Villazon. Reuşitele sale din toţi aceşti ani l-au determinat ca, după mulţi ani ca angajat al Operei din Hamburg, să renunţe acum la acest statut, rămânând însă legat de teatrul unde este foarte apreciat şi de public, dar şi de Simone Young, o femeie-dirijor extrem de importantă la nivel internaţional; astfel, pentru anii următori are un contract de minimim 10-11 spectacole pe an, incluzând, între altele, şi noua producţie din 2014 cu Forţa destinului. Recent a abordat, la Timişoara, cel de al 7-lea rol verdian - Enzo din opera Attila de Verdi, alăturându-se celor din Traviata, Trubadurul, Rigoletto, Don Carlo, Bal mascat sau Ford din Falstaff, rol pe care l-a susţinut deopotrivă la Staatsoper Viena, unde în 2012 va apărea şi în Renato sau Germont, iar în 2013 va relua Attila, dar pentru prima oară în spectacol, la Theater an der Wien. În toţi aceşti ani a fost aplaudat şi la Opera din Paris, unde va reveni în stagiunea viitoare pentru Lucia din Lammermoor, la Covent Garden – o scenă pe care de asemenea va urca din nou, în iunie 2012, într-un context aparte, cântând în două reprezentaţii cu Boema prin care soprana Angela Gheorghiu îşi va aniversa 20 de ani de la debut, partener fiindu-i şi tenorul Roberto Alagna. Dar Petean este programat şi la Berlin (Lord Ashton, Marchizul de Posa), la Teatro „Liceu” Barcelona, în luna mai va debuta la Genova. Un proiect deosebit de interesant se va concretiza în iunie 2012, când va interpreta rolul principal dintr-o operă care nu s-a cântat niciodată – Le Duc D’Albe de Donizetti -, compusă iniţial pentru Opera din Paris, deci în limba franceză, dar abandonată, autorul începând lucrul la Fiica regimentului. Ulterior, acea lucrare a fost tradusă în italiană, i s-a adăugat finalul şi în acea versiune a fost cunoscută în lume. Acum, Editura ’Ricordi’ a solicitat unui compozitor să scrie un alt final pentru varianta originală, care astfel va fi prezentată exact în zona geografică unde se petrece acţiunea, deci la Opera din Flandra. Fiind o noutate absolută, va fi înregistrată de ’Opera rara’ pe CD şi DVD.”

Ştiindu-se că este fratele unui alt bariton renumit – Alexandru Agache -, având un repertoriu asemănător, se face cumva o comparaţie între ei?

„Deşi în parte au un repertoriu comun, glasurile lor sunt atât de diferite încât nu se poate face o asemenea comparaţie. Până acum Petean s-a făcut cunoscut în lume ca bariton liric, începând cu Figaro (rol pe care Agache l-a cântat o singură dată în Occident, la Lyon, apoi nu a mai vrut să-l mai abordeze) sau cu Silvio, în ambele frecvent distribuit. Agache a pătrus în străinătate direct cu roluri mari, a avut un început extraordinar, la Covent Garden (unde a debutat înlocuindu-l în ultima clipă pe Zancanaro în Bal mascat, iar Solti l-a plăcut mult şi aşa l-a distribuit în Simon Boccanegra, pe care l-a realizat excepţional, devenind un personaj de referinţă, dovadă şi faptul că l-a cântat poate cel mai mult în diverse producţii în lume); el s-a menţinut îndelung în circuit, dar acum se caută şi noutăţi, ceea ce poate explică şi de ce în ultima vreme este mai dificilă programarea sa. Agache are o voce mai întunecată, abordând Nabucco, Macbeth, Scarpia, Iago, în timp ce Petean, chiar dacă îşi va diversifica repertoriul, va rămâne totuşi un liric.”

Aveţi însă şi solişti foarte tineri, pe care i-aţi preluat în ultima vreme.

„Într-adevăr, tenorul Ştefan Pop are doar 24 de ani, a debutat strălucit la Roma în Traviata, cu acelaşi Gelmetti la pupitru, apoi, după cum se ştie, a câştigat Premiul I şi la Concursul de la Seul şi la Operalia-Domingo, iar în această stagiune, între altele, a revenit la Seul în concerte de gală alături de Angela Gheorghiu, apoi la Hamburg, unde în 7 mai a cântat chiar cu Petean în opera verdiană, dar este încă foarte tânăr şi trebuie să-şi construiască un repertoriu; probabil cel mai important proiect este debutul său la Scala, în Rigoletto (noiembrie 2012), apoi la Hamburg, Berlin şi Koln în 2014-15-16; dar în decembrie 2012 va aborda Boema (limita posibilă pentru glasul său la ora actuală) la Toulon, sub bagheta directorului muzical Giuliano Carella. Dar ca fi şi Cântăreţul italian din Cavalerul rozelor la Strasbourg şi Cassio în premiera cu Otello la Zurich, cu Jose Cura în rolul titular (în luna octombrie), fiind însă foarte mult solicitat în Traviata (deşi este o scriitură puţin cam centrală pentru el), după reperele cele deja cunoscute urmând noua producţie de la Hamburg (februarie 2013) dirijată de Simone Young, din nou alături de George Petean. Un alt tenor – Teodor Ilincăi – are 27 de ani, dar a făcut progrese extraordinare în ultimele 6-8 luni, cu o evoluţie vizibilă în special din luna decembrie, când a studiat pentru prima oară în Italia, şi ca urmare toate spectacolele lui s-au bucurat de un succes deosebit; spre exemplu, în februarie am urmărit la Hamburg premiera de Faust cu Giuseppe Filianotti în rolul titular (o voce frumoasă, muzical, cu stil -, dar cu dificultăţi în acut şi din păcate nu a transpus aria, aşa încât a chixat şi succesul a fost mediocru), iar a doua zi, în Boema, Ilincăi a cântat foarte bine, mult mai elegant şi legat decât până atunci (în acea sală vocea lui este surprinzător de mare), prestaţia lui scenică s-a încadrat bine şi în montarea puţin hippy, având un succes de public şi o primire la care nici eu nu mă aşteptam. Ca urmare, la sfârşitul lunii martie a debutat în Romeo şi Julieta – la Lausanne (cred că este singurul român care a apărut în Romeo în străinătate), într-o montare modernă, semnată de asistentul lui Nicholas Joel, deci gândită pe ’schema’ celei pe care acesta o pusese în scenă, în anii ’90, cu Leontina Văduva şi Roberto Alagna; şi a reuşit un Romeo excepţional, dar nu liric, ci ’a la Corelli’, cu o pronunţie foarte frumoasă în limba franceză, cu o voce mult mai omogenă şi acute strălucitoare, s-a mai mlădiat, a învăţat să cânte în mezzavoce, a făcut eforturi să intre în personaj şi în stilul operei – în sală erau şi directori, printre care cel de la Opera din Marsilia (şi el fost tenor), care a fost stupefiat de glasul lui Ilincăi şi imediat mi-a oferit 3 contracte, spunându-mi că în 4-5 ani glasul lui va fi de… Trubadurul. De asemenea, a apărut în Lenski la Monte Carlo. Are o evoluţie extrem de bună, dar poate că debutul său la Covent Garden a fost prea timpuriu…”

Dacă Teodor Ilincăi este solist al Operei Naţionale, soprana Anita Hartig – aplaudată pe scena bucureşteană doar în premiera cu Boema -, a devenit, în 2009, angajată la Staatsoper, iar la 26 de ani, afirmarea sa şi în alte teatre de conturează promiţător.

„Încă de la debut s-a remarcat vocea sa cu o culoare particulară, prezenţa scenică fermecătoare, iar cu ajutorul lui Ioan Holender, care a promovat-o în calitatea sa de director al Staatsoper, a început să fie cunoscută şi în alte teatre, iar acum urmează contracte importante la Scala (2012) în Boema, alternând în rolul Mimi cu cele mai vestite soprane – Angela Gheorghiu şi Anna Netrebko -, pentru 2013 sunt încă în negocieri cu Covent Garden şi e poate prea devreme să spun despre ce ar fi vorba, dar la Metropolitan va cânta în aprilie 2014. Până atunci, la Viena va fi Pamina în noua producţie cu Flautul fermecat, apoi, în 2013, Micaela alături de Elina Garancea, debutând ulterior în Antonia din Povestirile lui Hoffmann.”

La începutul unei cariere de anvergură se află şi excelentul bas-bariton Adrian Sâmpetrean (28 de ani), iar soprana Sorina Munteanu, cu care Agenţia lucrează de curând, este, de multă vreme, unanim apreciată la noi în partituri dramatice.

„Între altele, directorul Teatrului din Essen, dirijorul Stefan Soltesz, o apreciază în mod special, oferindu-i, după succesul deosebit în Turandot, o serie de spectacole cu Nabucco, susţinând rolul Abigaille şi în concert, cu Filarmonica din Koln, la sfârşitul acestei stagiuni. Dar o surpriză a fost evoluţia sopranei Celia Costea la Atena, debutând în Tosca; ne-a trimis un DVD şi am remarcat că s-a prezentat şi vocal şi scenic exact aşa cum trebuia să fie Floria Tosca - oricum are cea mai frumoasă voce dintre toate sopranele din România, numai că nu era totul pus la punct; întâmplarea a făcut ca o lună mai târziu să o pot propune la Frankfurt, unde interpreta rolului anulase în ultima clipă şi… a fost excepţională – de la Maria Slătinaru nu am mai întâlnit o asemenea culoare de glas. Evident, nu contează doar să ai ’o voce’, ci să abordezi şi rolul potrivit.”

Colaborarea cu Opera din Timişoara a început în urmă cu câţiva ani, dar „istoria” relaţiei cu tenorul-director Corneliu Murgu datează din anii ’70.

„Soţul meu, basul Petre Petrov, a asistat la Concursul de la Treviso, la care Corneliu a câştigat Premiul I, apoi l-a întrebat dacă l-ar interesa să lucreze cu Agenţia mea impresarială, dar a răspuns că are ’cel mai un impresar din lume, pe Ioan Holender’ şi deci nu are nevoie de un altul. Într-adevăr, l-a angajat la Viena, apoi la Mannheim, unde a evoluat foarte bine, dar la un moment dat am avut nevoie urgent la Frankfurt de un tenor să înlocuiască în Cavalleria rusticana, aşa că l-am adus pe el cu doar câteva ore înainte de spectacol, a cântat împreună cu Slătinaru şi a avut un succes incredibil. Cum până atunci nu i se oferise ocazia să onoreze invitaţii în Franţa, Italia, Anglia sau America, din acel moment am hotărât să lucrăm împreună, cu… binecuvântarea lui Holender. Astfel a cântat la Covent Garden (Turandot), la Scala (Aida), la Arena di Verona, la inaugurarea Operei Bastille din Paris (în regia lui Petrică Ionescu, cel cu care colaborase şi la Montepellier) sau la Hamburg (Otello), apoi la Metropolitan (Bal mascat), în Australia sau Japonia; un tenor spinto-dramatic de o asemenea forţă se găseşte mai rar. Acum colaborez cu în calitate de director şi am încercat să-l ajut, pornind şi de la faptul că în România nu sunt încă posibilităţi financiare pentru a oferi onorariul artiştilor la nivelul din Occident, deci a trebuit să uzez de influenţa mea spre a-i convinge să vină să cânte aici, dar toţi au fost încântaţi şi de felul în care au fost primiţi de conducerea teatrului şi de public, precum şi de de calitatea orchestrei, a ansamblului în general, aşa încât mulţi au revenit cu plăcere.”

Şi la Opera din Bucureşti au apărut parte dintre soliştii impresariaţi de Agenţie.

„La ONB, colaborarea a început din momentul în care dirijorul Iurie Florea – pe atunci director artistic -, ne-a telefonat de nenumărate ori, încercând să aducă artişti străini importanţi şi artişti români care nu cântaseră niciodată la Bucureşti, aşa cum a fost, spre exemplu, Alex. Agache, dar fiind basarabean a dorit să-i trimit şi solişti ruşi, printre care s-a aflat şi baritonul Serghei Murzaev; am facilitat şi sosirea lui Renato Bruson şi a doi tineri spanioli şi a altora, numai că apoi relaţia cu ONB… s-a pierdut. În mod excepţional s-a produs apariţia lui Ştefan Pop, un funcţionar din teatru ne-a sunat de atâtea ori încât ne-a convins să susţină acel spectacol, dar asta nu se cheamă o colaborare, care ar trebui să se concretizeze într-un contract, în schimburi de păreri, de artişti. Nu doar că nu am vorbit niciodată cu directorul ONB (nu toată lumea doreşte astăzi să dialogheze telefonic), dar nu ne-a scris nici măcar un mesaj pe mail…”

În 2003 aţi afirmat că tinerii români au glasuri bune dar… atât.

„Şi acum sunt voci interesante, însă limitate în ce priveşte pregătirea muzicală şi stilistică. Petean este foarte muzical, Sâmpetrean a cântat la un instrument, este extrem de bine pregătit de tatăl său – de astea sunt excepţii. Mai ales la Bucureşti, unde probabil sunt posibilităţi financiare superioare Clujului (care dispune de un potenţial vocal deosebit), ar putea fi angajaţi temporar un dirijor şi un pianist italian de talent, acceptând chiar şi salarii modeste, pentru a lucra cu tinerii solişti români, construindu-şi ei înşişi un repertoriu mai amplu. Pe de altă parte, astăzi 50% contează imaginea unui artist pe scenă – Johann Kaufman sau Anja Harteros arată superb şi totodată au fost pregătiţi încă de la început aşa cum trebuie. Iar tinerii de la St. Petersburg se perfecţionează, în majoritate, la şcoala de la Covent Garden prin Artist project. Cel mai important în relaţia cu un profesor este calitatea, inteligenţa şi capacitatea de a aplica ceea ce li se explică, dar puţini ştiu să ’audă’ sunetul şi să-l materializeze. Eu spun că Ileana Cotrubaş este un exemplu de inteligenţă muzicală – îi corectează şi îi îndrumă pe elevi spre interpretare, spre stil şi înţelegerea partiturii, aşa cum a ştiut ea să înţeleagă de la Stroescu.”

Se preconizează cumva o distribuţie oferită de Agenţie într-o producţie importantă?

„Acum 2-3 ani au cântat, la Avignon, în acelaşi spectacol, Almaguer, Jordi şi Nicoleta Ardelean, iar în 2014 s-ar putea să avem o distribuţie de români în Elixirul dragostei la Monte Carlo – Ştefan Pop, George Petean, Adrian Sâmpetrean şi… o soprană care încă este ’cu semn de întrebare” dar… mă gândesc.”

(16 iunie 2011)

Anca Florea