Dans, dans

În dorinţa unei diversificării repertoriale, dar şi a punerii în valoare a balerinilor teatrului, managerul Operei din Constanţa, soprana Daniela Vlădescu, a propus publicului o nouă premieră, alăturând două partituri celebre şi foarte îndrăgite – Noaptea Valpurgiei din opera Faust de Gounod şi Carmen de Bizet-Scedrin -, prima în coregrafia semnată de Florin Brânduşă, cândva solist de cotă (şi) pe scena constănţeană, revenind acum în altă ipostază, dar la fel de emoţionat, cea de a doua în viziunea coreeanului Lee Won Kook, artist cunoscut la noi prin evoluţiile sale, la Opera Naţională Bucureşti, ca interpret al rolului Siegfried din Lacul lebedelor de Ceaikovski, în 1995 şi 1999, când parteneră i-a fost Corina Dumitrescu, poate tocmai de aceea aflată acum în sală.
 

Ambianţa cumva „neutră” creată prin jocul de lumini în general difuze, completat spre final de fumul ce învăluie personajele, totul guvernat de un (probabil) glob pământesc plasat pe fundal, a căpătat, în Noaptea Valpurgiei, un plus de culoare şi expresie prin costumele variate (scenografia Carmencita Brojboiu), doar în parte cu trimitere la lumea tenebrelor. De altfel, în versiunea sa, Florin Brânduşă a decupat doar două cupluri celebre din libretul iniţial, ansamblul imaginând nimfe (în rochii vaporoase şi tinereşti) sau fauni cu mişcări adecvate, însoţind şi completând evoluţia Elenei (Eliza Maxim) şi a lui Paris (Sergiu Dan), amintind mai curând graţia şi expresia îndrăgostiţilor din Romeo şi Julieta, apoi a Cleopatrei (Delia Luca) şi a lui Antonio (Horaţiu Cherecheş), mult mai pregnant caracterizaţi şi prin mişcare sau atitudini şi prin costum, ba chiar şi prin aducerea lor înfăşuraţi în covoare (deşi, conform legendei, doar Regina se ascunsese astfel pe corabie, pentru a ajunge la iubitul său) – element de efect pentru cei care cunosc „istoria”. Dar apar din personaje noi – Demonii -, în interpretarea excelentă asigurată de Aliss Tarcea şi Adrian Mihaiu, acesta din urmă având o coregrafie ce i-a subliniat şi tehnica performantă şi mai ales talentul în roluri de compoziţie. Conceput în manieră clasică, având toate datele atât de familiare iubitorilor genului – poante, sărituri, arabescuri, piruete etc. -, baletul este alert, se derulează fluent şi cu o anume strălucire, toţi interpreţii implicându-se cu plăcere în demersul artistic rezolvat cu acurateţe (trecând peste „accidentele” de parcurs sau peste lipsa de omogenitate şi sincronizare a ansamblului în câteva momente), uneori şi cu anvergură sau pregnanţă expresivă.
 

Schimbând „registrul”, Carmen a readus eroii binecunoscuţi, dar văzuţi „mai altfel”, inventând şi aici un personaj, renunţând totodată la altele regăsite în montările anterioare. Rămânând de asemenea în sfera definitorie a baletului clasic, dar completat cu repere din dansul modern, coregraful a ales doar câteva secvenţe din acţiunea tradiţională, pornind de la întâlnirea Carmencitei cu Don Jose, continuând cu scena de dragoste din camera tinerei – de o expresivitate şi o încărcătură emoţională aparte, dar din nou mai aproape de cuplul shakespearean amintit -, apariţia lui Escamillo şi apoi finalul bineştiut, în care eroina este ucisă de un Jose ce pare mai curând un prinţ elegant şi îndrăgostit-disperat. Adevărul este că nici Carmen nu are trăsăturile-prototip ale temperamentalei şi răzvrătitei gitane, ci este o fată cochetă, extrem de pasională în relaţia cu Jose, astfel încât devine destul de neaşteptat faptul că, după fugara „relaţie” cu toreadorul, îl respinge brutal pe cel de care părea vrăjită. Dar Aliss Tarcea (în prima parte a serii o simpatică Demoniţă) reuşeşte să fie dezinvoltă, sigură pe mijloacele sale tehnico-artistice, maleabilă şi convingătoare, având în Horaţiu Cherecheş (la rândul său „transformat” din anticul Antoniu) un partener redutabil, chiar dacă de această dată Don Jose este (şi el) „altfel”, dar cu o prezenţă scenică impecabilă, cu nerv şi, de asemenea, cu o experienţă îndelungată; într-o partitură mai restrânsă, Sergiu Dan (trecând şi el de la frumosul Paris) a avut prestanţa specifică lui Escamillo, dar liantul a fost asigurat de excelentul Adrian Mihaiu, un Joker cu toate datele unei tehnici viguroase, unei creaţii interpretative ce-l recomandă printre cei mai valoroşi balerini ai teatrului (…şi nu numai), remarcabil fiind şi faptul că a reuşit să construiască un personaj diferit de cel al Demonului din debutul serii. Într-un decor minimal, cu panouri, „oglinzi”, evantaie (semnul distinctiv al „locaţiei”), cu un pat şi un scaun, într-un cadru general roşu-sângeriu (scenografie imaginată de acelaşi Lee Won Kook), relaţiile se crează logic, uneori poate mai schematic, alteori impresionant (duetul de dragoste), cu umor şi un anume dramatism, ansamblul susţinând şi completând cu destulă rigoare atmosfera cumva iberică, deşi în special costumele fetelor sunt destul de departe de ceea ce reprezintă lumea Spaniei, dar au farmec şi pun în valoare siluetele în general bine proporţionate, având şi mobilitate şi corectitudine în ţesătura coregrafică agreabilă, fără o complexitate deosebită, dar ofertantă pentru interpreţi.
 

Publicul care a asaltat sala a aplaudat îndelung şi entuziast o premieră de balet apreciată şi, deci, „de serie lungă”, menită să îmbogăţească afişul ce include şi Lacul lebedelor şi Don Quijote şi Spărgătorul de nuci şi Cenuşăreasa şi…

(2 aprilie 2013)