Debuturi româneşti la Viena

Am fost din nou spectator la Staatsoper Viena, pentru a urmari doua productii deja clasice, semnate cândva de regizori celebri dar foarte diferiti ca maniera de tratare a partiturilor, abordate acum in distributii destul de echilibrate in care s-au regasit si solisti români angajati ai renumitului teatru liric.

Opera Fidelio de Beethoven, regizata de Otto Schenk, a atras si prin numeroasele debuturi, pentru ca soprana Laura Tatulescu (unanim apreciata inca de la debut, elogiata de curând si la Los Angeles in premiera pucciniana realizata de legendarul Woody Allen) a aparut in rolul Marzelline, interpretat cu candoare si lejeritate scenica, dar mai ales cu un glas superb, condus cu siguranta si perfect in stil, cu acut impecabil care a eclipsat fara dubiu sonoritatea aspra si stridenta a detinatoarei rolului titular, iar basul Alexandru Moisiuc a abordat personajul Don Fernando, caruia i-a conferit prestanta sub toate aspectele, conturând un ministru impunator, cu voce ampla, egala si calda. Deloc convingator a fost insa John Wegner care, pentru prima oara in rolul Pizzaro, nu a avut nici incisivitatea, nici atitudinea si jocul cerute de maleficul personaj, rezolvat prin fortarea vocii si o miscare uneori hilara. In Jaquino, tenorul Alexander Kaimbacher s-a dovedit agreabil si foarte muzical, in timp ce soprana Petra Maria Schnitzer a dezamagit serios in Leonora (Fidelio) prin agresivitatea si, paradoxal, inconsistenta vocala, dar si prin jocul conventional, schematic. In compensatie, sotul sau (si in opera, si in viata), tenorul Peter Sieffert, a cucerit aplauze si ovatii pentru modul in care a realizat dificilul rol Florestan, etalând un glas calitativ, metalic, cu acut viguros, depasind cu dezinvoltura capcanele unei scriituri ingrate. Iar Walter Fink a fost ideal in Rocco, atât ca vârsta, cât si ca tip de voce, experienta spunându-si cuvântul si in prezenta scenica adaptata firesc rolului. Corul a sunat omogen si expresiv, orchestra a avut momente excelente, dar in special in uvertura nu s-a regasit, iar chix-urile la corni au fost incredibil de numeroase, flautul nefiind nici el "in apele lui", ceea ce nu cred ca am mai auzit la Staatsoper, unde instrumentistii sunt, in general, exceptionali. La pupitru s-a aflat reputatul Adam Fischer, care de asemenea m-a surprins prin dezechilibrele frecvente intre scena si fosa, corul sau solistii in ansambluri nereusind sa cânte impreuna cu orchestra (in interiorul careia si partizile au "patinat" adesea). Sincer, imi era teama ca la final vor fi proteste din public, dar din fericire spectatorii au fost mai ingaduitori in acea seara.

Culmea este ca si a doua zi, in Italianca in Alger de Rossini, am avut parte de asemenea decalaje, desi tânarul dirijor Yves Abel a condus cu o gestica precisa, marcând fiecare intrare, urmarind atent si dozajul corect al intensitatilor, dar si intentiile interpretative ale solistilor. Orchestra si-a regasit, de aceasta data, "forma" dintotdeauna, stralucitoare, supla si expresiva, iar corul, alergând din nou in incercarea de a se sincroniza, a demonstrat verva si umor. De altfel, intreaga productie semnata de Jean-Pierre Ponnelle are farmec si cucereste atât prin "poante" diverse (turbane si burti uriase, o cada in care parosul pasa ascunde o cadâna etc.), cât si prin savoarea personajelor, care au beneficiat de creionari de bun gust, pentru ca toti solistii au fost deopotriva actori de talent, implicându-se cu reala placere in "joaca" generala a unei echipe foarte sudate. Un aspect demn de remarcat mai ales in conditiile in care cele doua soliste românce au intrat pe neasteptate in spectacol; pentru ca soprana Simina Ivan a inlocuit-o pe… Teodora Gheorghiu in Elvira, reusind insa impecabil rolul care cere si performanta vocala si joc languros de cadâna, iar mezzosoprana Roxana Constantinescu a debutat in ultima clipa in Zulma, la fel de gratioasa si simpatica, glasurile lor potrivindu-se minunat si sub aspect timbral. In Mustafa, bas-baritonul Ildebrando D’Arcangelo a fost amuzant, parca râzând de propriul personaj, rezolvând cu acuratete tesatura solicitanta a partiturii, stârnind hohote de râs prin spontaneitatea miscarii si a expresiei. Dar punctul de atractie al serii a fost tenorul Juan Diego Florez, cu a sa jonglerie vocala in "rulade" si acute greu de imaginat, dar si cu un joc simpatic si flexibil, chiar charismatic. Iar in Isabella, mezzosoprana Silvia Tro Santafe a avut, de asemenea, o coloratura perlata, egalitate de registre, mobilitate vocala, desi timbrul sau nu are nici calitate, nici stralucire. Basul Alfred Sramek a punctat momente de efect in Taddeo, iar baritonul Hans Peter Kammerer a sustinut bine rolul Haly. O reprezentatie cu impact puternic la publicul care invada sala, oferind atmosfera si parfumul specific spumoasei muzici rossiniene, pusa in valoare de artisti cu adevarat profesionisti.

Iata deci ca in ambele seri, artistii nostri si-au reconfirmat datele vocale si interpretative care le-au adus mereu aplauze, si in debut ramânând la fel de siguri si convingatori, ba uneori chiar peste nivelul unor solisti cu o "carte de vizita" internationala.