Despre operă, cu dragoste

Parcă mai spectaculos de la un an la altul, Festivalul „Timişoara muzicală“ organizat de Opera din oraşul de pe Bega, ajuns la ediţia XXXV, a atras ca un magnet publicul încă din seara inaugurală, ascultând, pentru prima oară „live“, fie şi în concert, opera Adriana Lecouvreur de Cilea, într-o interpretare „de zile mari“, beneficiind de evoluţia electrizantă a sopranei Nelly Miricioiu şi de uluitoarea prezenţă a mezzosopranei Marianne Cornetti (sosind de la Covent Garden, după premiera cu Aida de Verdi), un cuplu impresionant alături de tenorul Călin Brătescu (parcă mai bun ca oricând într-o partitură deosebit de dificilă) şi de solişti ai teatrului-gazdă care, prin calitatea şi implicarea lor, au asigurat omogenitatea unei distribuţii demne de mari scene lirice; de altfel, sub bagheta mereu dăruitului David Crescenzi, şi corul (pregătit de Laura Mare) şi orchestra au sunat minunat, seara transformându-se într-un eveniment de neuitat, cu o tensiune dramatică rar întâlnită, un reper aparte în istoria Operei.

Gândit ca un arc între două puncte de referinţă, Festivalul a adus, în final (30 mai), superba montare a Traviatei verdiene, propunând o soprană cândva promiţătoare – Tatiana Lisnic – şi mai ales un tenor – Ştefan Pop - a cărui strălucire a cucerit, la doar 23 de ani, melomanii şi specialiştii din întreaga lume după câştigarea Premiului I la celebrul Concurs Operalia-Domingo, aceasta fiind cea de a cincea producţie cu lucrarea verdiană în care a cântat… în doar 6 luni (după Roma, Atena, Perugia şi, recent, Staatsoper Viena).

Şi de această dată, parteneri le-au fost experimentaţii Dan Patacă, Octavian Vlaicu sau tânăra Gabriela Varvari, întreg ansamblul, deşi foarte solicitat, atrăgând ovaţii binemeritate, cu acelaşi profesionist de elită la pupitru.

Un alt italian devenit „al casei“, Mario de Carlo, a semnat regia şi scenografia, încântând ochiul prin eleganţa costumelor fastuoase, prin decorul „de epocă“ stilizat şi funcţional, în semicerc, cu un ingenios „tambur“ în centru, transformat succesiv în masă sau pat; păstrând „linia“ tradiţională, mişcarea scenică alertă şi logică a creat relaţii fireşti între personaje, corul şi baletul (maestru Liana Iancu) conturând expresiv şi „toreadori“ sau „gitane“ şi apariţii-simbol (năluciri ale Violetei în ultimul act).

Nu am înţeles însă de ce Germont stă aproape nemişcat în actul II, fără să comunice cu partenerii, iar excesiva gesticulaţie a Violetei, în primul act, am privit-o ca pe o… contribuţie personală a sopranei care oricum nu a transmis intensitatea trăirilor eroinei, iar sub aspect vocal a fost onestă… după aria mare.

Între cei doi „poli“ de excepţie, festivalul a cuprins şi alte tentaţii cu invitaţi pe măsură, baritonul Carlos Almaguer punându-şi din nou în valoare glasul amplu, impunător şi incisiv în Rigoletto de Verdi, în compania sopranei egiptene Rasha Talaat, de asemenea apreciată de publicul timişorean, a tenorului Cristian Bălăşescu aflat într-o formă deosebită, dar şi a aceluiaşi Octavian Vlaicu sau a Ramonei Zaharia, cu David Crescenzi în fosă, confirmând încă o dată faptul că este cu adevărat un specialist în muzica italiană (nu doar pentru că… este născut în Peninsulă), aşa cum s-a petrecut, de altfel, şi în spectacolul cu Tosca de Puccini, în care soprana Sorina Munteanu (de la Opera bucureşteană) a făcut risipă de frumuseţi vocale şi temperament ardent, alături de tenorul chilian Giancarlo Monsalve şi din nou de baritonul mexican, într-o distribuţie cu farmec sud-american foarte gustată de public.

Dirijorul a abordat apoi o lucrare franceză – Carmen de Bizet -, cunoaşterea stilistică şi colaborarea cu o echipă la fel de sudată şi calitativă punându-şi amprenta pe întreaga desfăşurare a partiturii în care rolurile principale au fost susţinute de tineri cu valoare unanim apreciată, mezzosoprana Gabriela Varvari „transformându-se“ într-o atrăgătoare Carmencită cu glas suplu şi bine condus, tenorul Călin Brătescu dând viaţă unui alt nefericit îndrăgostit – Don Jose -, soprana Mihaela Marcu şi baritonul Bogdan Zaharia, cu voci generoase şi apariţii scenice adecvate, conferind credibilitate rolurilor întrupate, alături de talentaţii şi neobosiţii artişti prezenţi în mai toate reprezentaţiile din festival.

Deosebit de interesantă a fost şi Boema pucciniană, în care foarte tânăra soprană Lăcrămioara Cristescu a creat personajul Mimi cu delicateţe şi sensibilitate, dar mai ales cu o voce plină, „încărcată“, vibrantă, ideală pentru astfel de eroine dintr-o serie care, curând, o va impune printre solistele de anvergură ale generaţiei sale, asemeni colegei sale, soprana Narcisa Brumar, cuceritoare Musetta, eroină cu care aproape se confundă; au întregit „echipa“ tenorul Teodor Ilincăi (de la ONB), ale cărui calităţi vocale native excepţionale continuă să-şi piardă însă din carate prin totala neimplicare şi stângăcie, Octavian Vlaicu (pe rând, în precedentele seri, prinţ, spadasin, consul roman sau ofiţer), de această dată un filosof şarmant, cântând expresiv celebra arie din final, Dan Patacă (trecând şi el de la Michonet la zbirul roman sau la contrabandistul iberic), acum un agreabil pictor, pentru ca în opereta Liliacul de Strauss să-l regăsim în vienezul Falke, în compania aceluiaşi bas transformat în… director de închisoare sau a colegilor Mihaela Marcu, Cristian Bălăşescu, Narcisa Brumar, Gabriela Varvari, la pupitru fiind însă Mihaela Roşca, cea care a condus şi reprezentaţia cu Văduva veselă de Lehar, colaborând cu soliştii omni-prezenţi pe scenă, dar şi cu Cristian Rudic sau Crina Vezentean, şi operetele purtând semnătura inspirată a regizorului italian (producţia din urmă fiind, de altfel, împrumutată şi la Reggio Calabria-Italia, solicitată ulterior şi la Atena, aspect unic la noi).
 

O binevenită „pată de culoare“ a adus Gala Baletului austriac, ansamblul din St. Poelten alternând valsuri straussiene cu secvenţe din balete celebre şi dansuri moderne, punctate cu elemente de umor suculent menite să aducă zâmbetul spectatorilor care, firesc, au aplaudat minute în şir prospeţimea, acurateţea şi verva interpretării.

În aceeaşi notă spumoasă s-a derulat şi opera Nunta lui Figaro de Mozart, una dintre reuşitele de proporţii ale teatrului, comentată pe larg, la vremea respectivă, în paginile revistei, prezentată şi de această dată în distribuţia de premieră; efortul dirijorului şi al tuturor artiştilor era cu atât mai accentuat (fără a se lăsa „ghicit“ în spectacol) cu cât pregăteau premiera verdiană ce a încununat excepţionala ediţie aniversară a festivalului care, având – din fericire – şi sprijinul substanţial al Asociaţiei „Pro Opera“, a reuşit să ofere momente din lumea mare a artei lirice, sălile fiind arhipline (cererea enormă de bilete determinând, pentru prima oară, o avan-premieră cu public).
 

Deloc întâmplător, în conferinţa de presă, melomani din San Francisco, din Germania sau Italia au afirmat că au descoperit la Opera din Timişoara producţii şi interpretări adesea mult superioare celor din străinătate; un motiv care i-a determinat şi pe ei, ca şi pe alţii, să-şi dorească să asiste la mai toate spectacolele, asemeni investitorilor de marcă, încântaţi de fiecare dată şi tocmai de aceea convinşi că merită să contribuie la realizarea unor noi modele de artă adevărată ce poartă girul şi „marca“ unui manager-artist care a făcut ca Opera timişoreană să fie, de un deceniu, cea mai bună din ţară; pentru că personalitatea tenorului Corneliu Murgu, implicat în „tot ce mişcă“ în teatru, este o garanţie şi în plan profesional şi în atmosfera generală, invitaţii simţindu-se… ca în Occident. O „reţetă a succesului“ pe care mulţi ar trebui să o înveţe…