Din nou … „Viaţa e frumoasă“

Cu toate că lipsa unui sediu ridică probleme grave, stagiunea desfăşurându-se prin ţară, în turnee obositoare ce vor include 27 de reprezentaţii cu câteva producţii posibil de “deplasat”, Teatrul de Operetă a reuşit să invite publicul bucureştean la ediţia V a Festivalului “Viaţa e frumoasă”, propunând 70 de manifestări în 11 zile (8-18 noiembrie), derulate în diverse locaţii, directorul Răzvan Dincă precizând, la conferinţa de presă, că toate instituţiile la care s-a apelat pentru a găzdui evenimentele programate – teatrele “Odeon” şi “Nottara”, sala Radio etc. – au răspuns cu generozitate, doar Opera Naţională cerând o sumă enormă pentru închirierea sălii.

 

Manifestările au debutat pe scena Teatrului “Odeon” printr-un concert, o sală arhiplină urmărind, în prima parte, arii şi scene din operetele Giuditta, Contesa Maritza, Liliacul, Voievodul ţiganilor sau Sylvia, interpretate de solişti tineri, îndrăgiţi de public – Tina Munteanu, Stefan Popov, Amelia Antoniu, Cătălin Petrescu, Silvia Şohterus, Florin Budnaru -, dar şi excelenta soprană vieneză Adele Muller, precum şi tenorul bulgar M. Nicolov (destul de modest) -, iar după pauză secvenţe din musical-uri aflate deja în repertoriul teatrului, precum şi din alte partituri care urmează să fie montate – Cabaret, Mizerabilii, Apocalipsa iubirii, Rebecca, Romeo şi Julieta sau Elisabeth -, remarcându-se încă o dată Cătălin Petrescu (în special în rolul de compoziţie Emcee) sau Florin Budnaru (în personajul său de rezistenţă Maxim de Winter), Alexandra Crăescu, Giorgiana Mototolea, Adina Sima, Ernest Fazekas (şi în calitate de compozitor), Victor Bucur, Adrian Nour, cântând şi alături de oaspeţi de la Budapesta sau de la Viena, doar în parte menţionaţi în caietul-program. Apariţii elegante sau simpatice, voci în general bune, majoritatea şi actori de talent, evoluând cu dezinvoltură şi aplomb în regia imaginată de Răzvan Ioan Dincă, într-o scenografie… nesemnată dar inteligentă, cu panouri care crează ambianţa cerută de fiecare moment, “mascând” sau, dimpotrivă, lăsând să se vadă şi orchestra şi corul care, amplasate în adâncimea scenei, au cântat cu acurateţe, sub bagheta apreciatului dirijor Istavn Sillo de la Budapesta. O seară frumoasă, de success, deşi, sincer, nu înţeleg de ce paginile din operete se cântă la microfon, ceea ce, pe de o parte, nu lasă publicul să aprecieze glasurile la valoarea lor reală (şi… naturală), egalizându-le ca intensitate, iar pe de altă parte face un mare deserviciu soliştilor, care încep să devină dependenţi de microfon, fără de care se simt nesiguri şi îşi pierd controlul vocii în condiţiile unei scene lirice… tradiţionale. Efortul, dozajul, penetranţa sunt cu totul altele dacă se ştiu susţinuţi de amplificare, “dăunând grav sănătăţii” datelor naturale şi tehnice, care ajung să se diminueze şi uneori să se piardă. Şi e păcat. Cum se poate aprecia cu adevărat un glas dacă este auzit prin… difuzor?!... Să spunem că la musical se mai acceptă, dar la operetă?!...

 

Am reuşit să asist doar la câteva reprezentaţii, printre care şi cele găzduite de  Opera Naţională, unde s-au derulat excelentul musical Full Monty, realizat la Opera din Timişoara de către Răzvan Mazilu (producţie la care m-am referit pe larg cu prilejul premierei) şi spectacolul cu opereta Voievodul ţiganilor de Strauss, în viziunea Teatrului Academic de Operetă din Kiev, regia fiind semnată de conducătorul acestui ansamblu, Bogdan Strutynskyi, cunoscut deja şi la noi. Distribuţia a inclus foarte mulţi Maeştri Emeriţi sau Artişti ai Poporului, deşi, să fiu sinceră, nu mi s-au părut a avea glasuri deosebite sau un talent interpretativ aparte. De altfel, montarea este, să spunem, clasică, iar evoluţia lor scenică aminteşte de maniera anilor ’50. Pe de altă parte, programul de sală (foarte amuzant, imaginând nişte cărţi de joc) specifică faptul că în piesă, „va răsuna Ceardaşul lui Vittorio Monti, cântecul popular ţigănesc Zugrăviţa” într-o prelucrare, ca şi Dansul ţigănesc, aşa încât introducerea unor momente muzicale străine partiturii, pe lângă textul vorbit, mult prea amplu (evident, în limba rusă), dar şi orchestra semnată de dirijorul D. Morozov, au determinat modificarea substanţială a partiturii şi „pulverizarea” muzicii în doar câteva frânturi de arii sau duete, alternând cu sonorităţi total străine ce rup brutal curgerea paginilor strussiene. Sigur că dansurile ţigăneşti din debut semănau cu cele din montarea Operetei bucureştene (sau…invers?...), sigur că decorul unic, imaginând zidurile unui castel şi costumele agreabile au creat o ambianţă posibil apropiată de cea gândită de autor, dar nu am înţeles de ce, în prima scenă, Jupan doarme în patul plasat… în curte, ciudăţenie deloc singulară. Dar orchestra a sunat bine, asemeni corului, balerinii s-au mişcat cu temperament şi precizie, iar soliştii au întrupat eroi simpatici, deşi uneori cu o tentă cam „îngroşată”, iar dirijorul a coordonat cu aplomb ansamblul. 

 

În Aula Bibliotecii Naţionale a avut loc ediţia a IV-a a Concursului „Trofeul Ion Dacian” care, în urma unei selecţii se pare foarte riguroase, a adus pe scenă 26 de tineri, dintre cei 50 înscrişi iniţial, majoritatea abordând însă piese de muzică pop-rock, secvenţe de musical sau chiar din filme, ariile din operete rămânând în plan secund; şi totuşi, marele premiu poartă numele ilustrului tenor Ion Dacian, simbol al acestui gen, fără vreo legătură cu ceea ce s-a interpretat în acea seară. Pe de altă parte, ca şi la ediţia precedentă, ca şi în concertele din festival, s-a cântat cu microfon, aşa încât era dificil de apreciat amploarea sau penetranţa glasurilor, toate fiind aduse, „din butoane”, la aceeaşi intensitate. Dar sub aspect calitativ tinerii au fost la un nivel demn de apreciat, muzicali, expresivi, uneori cu voci interesante sau chiar bune, mişcându-se în general cu supleţe şi farmec, spre încântarea publicului numeros care a reacţionat ca la concertele de rock. După o prea lungă aşteptare, către ora 22.00 s-au anunţat şi rezultatele, aducând de această dată şi noutăţi, pentru că, spre exemplu, s-a acordat un Premiu special al juriului - ex-aequo pentru 3 solişti - Simona Băltoc, Loredana Căgâştan şi Alin Stoica (un tenor deja cunoscut nouă, dar în repertoriul de operă), apoi Premiul pentru cea mai bună performanţă a unui interpret sub 20 de ani a revenit Dianei Gheorghe, un altul „în premieră” fiind cel acordat de Sindicatul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, oferit Anei Ciobotari, o soprană care a primit de altfel şi Premiul pentru performanţă vocală. A existat şi un premiu al revistei „Actualitatea muzicală”, acordat - desigur de către preşedintele juriului, Mihai Cosma, deopotrivă redactor-şef al publicaţiei -, lui Alexandru Ştefan Costantin. Iar Marele Premiu, Trofeul „Ion Dacian”, a fost câştigat de Alexandra Crăescu, o tânără  unanim apreciată, de vreo două stagiuni, şi în spectacolele de musical sau în concertele Teatrului de Operetă. O seară frumoasă, cu mult entuziasm şi cu multe premii acordate de un juriu din care au făcut parte şi Oltea Şerban-Pârâu, Marius Ţeicu, Anca Ţircaşiu, Eleonora Enăchescu. Vom vedea însă câţi dintre laureaţi vor reuşi să se impună într-o carieră adevărată.

 

Din nou la Teatrul „Odeon”, ansamblul Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta, colaborând însă cu orchestra Operetei bucureştene, a oferit o seară Lehar, cuprinzând, în prima parte, fragmente din Dragostea de ţigan, iar după pauză secvenţe din Văduva veselă, dirijorul Laszlo Maklary reuşind să coordoneze cu aplomb şi siguranţă relaţia între orchestră (care a sunat neaşteptat de bine) şi solişti; şi din nou nu am înţeles de ce era nevoie ca aceştia să apeleze la microfoane, mai ales că sala era mică, iar vocile lor suficient de penetrante ca să se audă fără probleme şi… ajutoare. S-a cântat însă frumos, deşi într-o manieră care, în special în paginile celebre din partea a doua, a fost parcă „mai altfel” decât suntem noi obişnuiţi, întreaga desfăşurare a spectacolului (susţinută şi de ample intervenţii coregrafice) convingând că tradiţia operetei maghiare se păstrează cumva în nota tradiţională, aducând trăiri temperamentale şi un cânt îngrijit dar frust, fără umorul cu care ne-am obişnuit şi aici şi la Viena sau la Paris, sensibilitatea fiind înlocuită mai curând de frământări sentimentale accentuate. Chiar dacă asemenea aspecte m-au contrariat, am ascultat, asemeni spectatorilor care au umplut sala, muzică frumoasă, aşa cum se cântă în ţara natală a compozitorului. 

 

Şi tot în concert, dar la Teatrul „Nottara”, un public extrem de numeros a aplaudat entuziast programul oferit de Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, propunând, sub genericul Marussia – din inima Rusiei, melodii îndrăgite sau mai puţin cunoscute la noi, în orchestraţia şi aranjamentul lui Lucian Vlădescu (de la Teatrul de Operetă) care s-a aflat şi la pupitru, colaborând cu orchestra şi corul teatrului oaspete (maestru de cor Adrian Stanache), dar şi cu solişti de la Constanţa sau Bucureşti, în mare parte tineri cu glasuri calitative; printre aceştia Cătălin Ţoropoc, Roxana Bageac, Bogdan Sandu, Mădălina Sandu, Doru Iftene, dar şi experimentaţii Elena Rotari, Stela Sârbu, Stefan Popov, Orest Pâslariu, Răzvan Săraru, Arnold Mack, în Serile Moscovei, Ochi negri, Volga, Valurile Amurului sau Kalinka, descoperind totodată melodii precum Nataşa, Crizanteme, Clopoţelul, Rodina sau Katiuşa. Un decor cochet, cu simpaticele păpuşi Matrioşka profilate deasupra scenei, au subliniat specificul rusesc, cu melodii cântate parcă la gura sobei, aşteptând Crăciunul. Dar şi de această dată s-a apelat la microfoane…

 

Au fost şi expoziţii şi lansări de carte şi dezbateri diverse privind retrospectiv cei 5 ani de festival şi seri de jazz sau de folclor autentic… Un amalgam de genuri şi “specii” pentru un public cu cele mai variate preferinţe, dorindu-se astfel o mozaicare a ofertei (despre conexiuni între toate acestea ar fi greu de vorbit…) sau poate un mod de a demonstra că… “viaţa e frumoasă” sub orice formă, ascultând muzică de toate felurile…  

(21 noiembrie 2012)