Gală cu ... surprize

La început de primăvară, parcă dorind să aducă, în viaţa oraşului apăsat de ploaie şi frig, un strop de soare, managerul Operei din Timişoara, reputatul tenor Corneliu Murgu, a programat reprezentaţii cu adevărat speciale, mult gustate de publicul ce a invadat sala. Pentru că o Gală a tenorilor atrage , întotdeauna, ca un magnet, mai ales dacă soliştii sunt tineri cu glasuri de calitate, iar repertoriul este gândit astfel încât să alăture pagini îndrăgite, lirice sau eroice, spectaculoase şi ofertante pentru interpreţi. Am ascultat în acea seară un minunat tenor uruguayan – Edgardo Rocha – al cărui superb timbru luminos şi învăluitor, susţinut de o tehnică performantă, de muzicalitate, sensibilitate şi supleţe în acut sau în dificile pasaje de coloratură, a cucerit în arii diverse ca factură, dar la fel de solicitante, din Cenerentola de Rossini, Pescuitorii de perle de Bizet (parcursă în sonuri estompate, în mezza-voce, cu o fineţe aparte) şi La Tabernera del Puerto de Sorozobal, având toate datele pentru a deveni curând o serioasă “concurenţă” pentru vestitul Juan Diego Florez, venind şi cu avantajul vârstei şi al glasului parcă mai frumos. Pe scenă au urcat şi doi italieni – Paolo Bartolucci – abordând cu mult curaj arii din Tosca de Puccini şi Paiaţe de Leoncavallo, rezolvate cu aplomb, chiar dacă vocea este uşor mată – şi Pietro Picone – în arii din Rigoletto de Verdi (actul III), Lucia din Lammermoor de Donizetti şi Werther de Massenet, “atacate” cu siguranţă şi acurateţe, desigur mult mai apropiat stilistic de muzica italiană. Sinceră să fiu, fără a fi suspectată de “patriotism local”, soliştii teatrului au dovedit că, faţă de colegii lor din Peninsulă, au voci mai calitative şi chiar un plus de expresivitate – instinctivă sau “controlată’ -, Cristian Bălăşescu fiind extrem de aplaudat în arii din Luisa Miller, Rigoletto (actul IV), dar şi în Trubadurul de Verdi, cântate cu siguranţă, nerv, incisivitate şi capacitate de reliefare a trăirilor personajelor respective, în timp ce Bogdan Zahariea a stârnit entuziasmul în Turandot şi Tosca de Puccini, opere în care a debutat în ipostază de tenor, după ce şi-a început cariera ca bariton; ovaţiile s-au dezlănţuit chiar cu riscul de a acoperi orchestra, nu doar pentru că ariile sunt “şlagăre” ce asigură un succes garantat, ci şi pentru că, într-adevăr, caratele glasului său generos impresionează încă de la primele măsuri, având şi amploare, egalitate de registre şi acute incredibile, cărora, dacă le va adăuga şi un plus de implicare expresivă şi o pregnanţă a contururilor, va reuşi să urce rapid treptele gloriei. Atmosfera s-a “încins” de la un moment la altul, dar a ajuns la paroxism spre final, când, spre surpriza generală, celor 5 tineri li s-a alăturat… însuşi Corneliu Murgu, apărând din nou pe scenă chiar în ziua în care aniversa 35 de ani de la debutul absolut în operă (…la Staatsoper Viena, în Cavalleria rusticanade Mascagni!), lăsând iarăşi glasul său dramatic să ne cucerească în canzoneta Non ti socrdardi me de Curtis, explozia sălii acoperind… tot!... Ce declaraţie de dragoste poate fi mai impresionantă decât o astfel de reacţie spontană, de bucurie şi emoţie, adresată unuia dintre cei mai iubiţi artişti români?! Alternând evoluţiile sale cu intervenţiile colegilor de scenă, a semnat astfel o lecţie de cant şi de generozitate, dorinţa sa de a promova tinerii de valoare – poate în primul rând… tenorii – fiind binecunoscută. Şi, spre încântarea noastră, au urmat, ca bis, alte două canzonete – Torna a Suriento de Curtis şi, evident, O sole mio de Di Capua, în care soliştii s-au “jucat” într-o manieră demnă de orice teatru liric de cotă internaţională, facând risipă de acute, relaţionându-se cu vădită plăcere, maestrul subliniind şi farmecul napolitan al celebrelor piese, spre deliciul celor care… au regretat că, totuşi, Gala s-a terminat. A fost un regal de mare muzică, la reuşita căruia a contribuit din plin şi corul bărbătesc (pregătit de Laura Mare) în Corul soldaţilor din Faust de Gounod sau în secvenţa din Trubadurul şi orchestra care a reconfirmat – pentru a câta oară? – că este excelentă, deopotrivă în ştiinţa cu care acompaniază soliştii şi în poezia, dramatismul sau verva regăsite în uvertura la Italianca în Alger de Rossini, apoi în Intermezzi din Cavalleria rusticana şi Paiaţe. 

O Gală în adevăratul sens al cuvântului, de reală ţinută, sub bagheta experimentatului David Crescenzi, propunând şi debuturi deosebite şi reveniri emoţionante şi partituri de largă accesibilitate dar dificile pentru interpreţi, aşa cum ar trebui să fie orice asemenea concert într-un teatru care se (şi ne) respectă, fără urmă de compromis, preferinţe sau rabat de la tot ceea ce trebuie să fie impecabil – de la ambianţa scenografică elegantă la elementul de surpriză şi noutate, de la prezenţa vocală de calibru la performanţa ansamblului care, deloc întâmplător… rămâne cel mai bun din ţară…

(9 aprilie 2013)