Ileana Tonca - o „încântătoare artistă“

Vorbim mult – uneori prea mult – despre evoluţia unor solişti români pe scenele lirice ale lumii, unii meritând din plin, alţii făcându-şi reclamă în varii feluri. Dar există şi cei care, pur şi simplu, îşi urmează drumul, cu talent, credinţă şi dăruire, unanim apreciaţi în roluri diverse, dar şi în recitaluri sau în lucrări vocal-simfonice, lăsându-i pe spectatori şi pe cronicari să le aprecieze performanţa artistică.

Un exemplu elocvent în acest sens este soprana Ileana Tonca, remarată încă din anul I de studiu, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde s-a format sub îndrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu, devenind solistă a Operei Naţionale, apoi, din 1999, la Staatsoper Viena, unde am avut adesea ocazia să o aplaud, asemenea tuturor celor din sală (şi din culise), conturând personaje cuceritoare, pe care le interpretează cu sensibilitate şi naturaleţe, cântând impecabil şi expresiv partiturile respective, fie că este vorba despre Mozart sau Verdi, Massenet sau Richard Strauss sau… Johann Strauss. Pentru că este poate cel mai credibil Oscar pe care l-am văzut şi ascultat vreodată, la fel cum un alt paj – deci un alt travesti – Tebaldo, realizat însă pe cu totul alte coordonate, a încântat şi în recenta montare cu Don Carlo, pentru că în Sophie din premiera operei Werther a adus farmecul, tinereţea şi luminozitatea adolescentei vesele şi îndrăgostite în taină, pentru că într-o altă Sofie – din Cavalerul rozelor – a ştiut să fie şi elegantă şi caldă luptătoare pentru dragostea ei, invitată să dea viaţă rolului şi la Staasoper Berlin, pentru că în Adele este ca un foc de artificii, atât vocal, cât şi scenic, amuzantă, simpatică şi cochetă, pentru că şi în operele pentru copii pare „făcută” să întrupeze un puşti pus pe aventură, speriat sau poznaş în 35 Mai sau o Prinţesă Somnuleţ încântătoare în Mâncătorul de vise sau o expresivă Wendy sau… Dar trece cu aceeaşi dezinvoltură şi rigoare de la Siebel la Suzanna, de la Zerlina la Papagena sau Lisa din Sonnambula şi Nanetta sau alte eroine pe cât de diferite, pe atât de ofertante pentru soprana care crează, de fiecare dată, o tipologie pregnantă şi perfect adecvată sub toate aspectele.

Şi dacă, eventual, cineva m-ar suspecta de subiectivism, cu siguranţă comentatorii din Austria, care urmăresc aproape fiecare spectacol din stagiune, nu pot fi „acuzaţi” de aşa ceva, dar au aceleaşi cuvinte de apreciere. Spre exemplu, la începutul anului trecut, Kerstin Voigt remarca, în „Die Neue Merker” nr. 2, „vocea uşoară, flexibilă, cu acut perlat, a Ilenei Tonca” în Sophie (1 ianuarie), apoi Johannes Marksteiner afirma, în aceeaşi revistă de mare prestigiu, că, în Sonnambula din 11 martie, „Ileana Tonca, într-o splendidă formă vocală, nu a lăsat, în Lisa, niciun aspect neîmplinit”, pentru ca despre acelaşi rol, interpretat câteva zile mai târziu, în 16 martie, Martin Robert Botz să considere că „Ileana Tonca a reuşit să stăpânească rolul mai curând ingrat, dar cu două dificile arii, fiind încântător de privit şi generând parcă mai multă simpatie pentru rivala Aminei decât predecesoarele sale”. În Zelina (8 mai), Elena Habermann sublinia că „a fost cea mai bună dintre cele 3 soliste. Este îmbucurător să vezi cum s-a dezvoltat continuu în această stagiune, vocea devenind tot mai suplă şi chiar mai extinsă. Ea cântă ca o minunată lirică Zerlina; această încântătoare artistă a şi jucat bine, fără probleme. Publicul se poate bucura atunci când ’provocarea’ acestei artiste merge atât de departe.” În 26 mai s-a „transformat” în Elvira din Italianca în Alger, în care aceeaşi semnatară nota că, în „veşnic ’clevetitoarea’ Elvira, Ileana Tonca a fost, într-adevăr, absolut fermecătoare”. În 13 noiembrie a apărut însă în Woglinde din Amurgul zeilor, în care Kurt Vlach afirma că „Ileana Tonca a oferit, în Woglinde, una dintre cele mai bune interpretări din întregul ’Inel’. Vocea sa este ’la înălţime’ şi cred că este păcat că nu a interpretat şi ’Vocea păsării pădurii’”. Dar, în urmă cu câţiva ani, am ascultat-o în Pasărea pădurii din… Siegfried, realizată cu adevărat impresionant.

În prima zi din 2012, a fost din nou Adele, aplaudată şi de Perte Dusek, cel care, în versiunea on-line a revistei, menţiona că „a fost o convingătoare Adele, ambele arii constituind punctul culminant al reprezentaţiei din 1 ianuarie”. Dar am aplaudat-o apoi şi în Tebaldo, iar în 5 septembrie a debutat într-un alt rol dificil dar deosebit de interesant – Zdenka din Arabella -, sub bagheta reputatului Frans Welser-Most, directorul muzical al teatrului, revenind în opera straussiană şi în 8-11-16 septembrie, urmând să apară şi în alte personaje de succes din bogata sa galerie, ca de obicei în compania unor celebrităţi alături de care, de atâţia ani, se simte „ca acasă”, pe una dintre cele mai importante scene lirice din lume. Aşa cum va fi şi în 31 decembrie, când va întrupa din nou o sprinţară Adele, într-o distribuţie în care renumitul tenor Ramon Vargas va fi… tenorul Alfred!...

Ce păcat că aici nu a mai fost invitată de ani şi ani, reuşind să o asculte doar cei care se află sau sunt în trecere prin Viena, acolo unde a susţinut şi un recital de lied la Musikverein, a cântat în partituri vocal-simfonice de anvergură, a primit, la Parlament, „Frauenkunstpreis” … Poate ar trebui să „ne amintim” şi de artiştii noştri care au o carieră solidă, superlativ apreciată, dar nu se promovează ca alţii…

(9 septembrie 2012)

Anca Florea