Interviu cu George Petean

Cu ani în urmă, ascultam pentru prima oară un foarte tânăr bariton clujean – George Petean – în debut absolut la Opera din Bucureşti, interpretând rolul Figaro din Bărbierul din Sevilla, etalând un glas amplu, generos, destul de suplu, dar fără o interpretare definită. La scurt timp am aflat că s-a lansat în cariera internaţională, fiind aplaudat la Staatsoper Viena, la Covent Garden sau în marile teatre lirice  germane. Iar în vara anului 2011 l-am revăzut, de această dată la Opera din Timişoara, remarcând progresul şi acumulările remarcabile produse deopotrivă în maniera sa de cânt şi în atitudinea scenică, deşi în acea seară aborda doar în concert personajul Enzo din opera verdiană Attila. Într-o scurtă pauză l-am rugat să-mi vorbească despre cariera sa spectaculoasă, dar şi despre acel debut solicitant.

Revin cu mare plăcere la Opera din Timişoara, unde am cântat pentru prima oară la 21 de ani, pe când încă eram student la Academia din Cluj, apărând în Don Giovanni, reluând apoi rolul titular în turneul efectuat cu ansamblul în Olanda. Acum abordez un rol nou în repertoriul meu – Enzo -, care într-adevăr este dificil, dar îl voi cânta ulterior şi în spectacol, la Theater an der Wien. Distribuţia de la Timişoara este extraordinară; în copilărie am ascultat “live” de la Covent Garden Simon Boccanegra în care cânta fratele meu, Alexandru Agache, alături de Roberto Scandiuzzi, cântând acele superbe duete scrise pentru bariton - bas, dar nu m-aş fi gândit că o să cânt vreodată cu acest celebru artist. Este o senzaţie extraordinară, dar şi o şansă petru mine – Scandiuzzi este un mare artist, aşa cum şi publicul de aici a avut prilejul să se convingă -, este poate vocea mea preferată de bas, un timbru absolut superb, unic. De asemenea, Sorina Munteanu este excepţională, m-a impresionat, mai ales că o aud după mulţi ani. Pe vremea când am cunoscut-o eu – ea a terminat Conservatorul când eu abia începeam -, am cântat împreună în Bărbierul din Sevilla la Cluj, dar pe atunci era mezzosoprană. Iar astă seară a susţinut din nou un rol scris pentru mezzosoprană – Principesa de Bouillon.

Care este sentimentul unui tânăr care apare pe scenele mari ale lumii în compania unor celebrităţi?

Este o senzaţie foarte plăcută. Cred că prezenţa alături de ei te face să dai maximum; calitatea unui spectacol depinde foarte mult de nivelul fiecăruia dintre noi, pentru că opera este un spectacol de echipă ; dacă toţi suntem buni... Am cântat şi cu Anna Netrebko - a avut puţine reţineri la început în ce mă priveşte, dar după ce m-a auzit… am ajuns să fim chiar prieteni. Şi cu Angela Gheorghiu la fel. Este o provocare, dar şi o extraordinară plăcere să fiu alături de ei, pentru că încerc tot timpul să ajung la nivelul lor, iar ăsta e cel mai minunat lucru; pentru un solist este o onoare să fie alături de ei, dar postura te obligă.

Am remarcat progresul evident realizat de la primele apariţii pe scenă şi până acum.

Cred că s-a simţit în timp, dar mai ales de când studiez cu un mare bariton - Giorgio Zancanaro -, am învăţat foarte mult. Mi-a trebuit un timp până să am încredere în el, ceea ce… e cel mai greu lucru. De fapt, cel mai important este să fim conştienţi de felul cum cântăm şi ca să fii conştient… durează o viaţă întreagă. El lucrează pentru rafinamentul pronunţiei în limba italiană, pentru interpretare, dar şi pentru problemele de tehnică vocală, pentru că el consideră că toate merg împreună - nu poţi gândi un sunet corect tehnic dacă nu-i dai şi expresia necesară. Faţă de ceea ce ştiam, a trebuit şi să schimb şi să adaug multe. Este o schimbare continuă, chiar şi acum mai am lucruri ce trebuie puse la punct. La Cluj e o şcoală foarte bună, există o tradiţie, am studiat cu Marius Budoiu şi am învăţat foarte mult. Am avut noroc să deprind respiraţia cântând în adolescenţă la trombon, deşi trecând la canto, o gândesc altfel – este ca un arcuş care trebuie să fie foarte elastic, să ajute ca aerul să formeze sunetul cât mai bogat în armonice - şi cred că acesta e drumul.

Sunteţi considerat un bariton liric, dar abordaţi în ultima vreme şi roluri mai dramatice.

Este adevărat, am cântat anul acesta şi Rigoletto, care nu e prea liric, dar l-am făcut totuşi. Important este să ai destulă voce cât să treci de marile orchestre din străinătate şi pe de altă parte interpretarea vine din cuvânt, deci dacă dai accentele potrivite se realizează şi expresia necesară, chiar şi cu un glas liric.

(5 iulie 2011)

Anca Florea