Interviu cu Marianne Cornetti

În anii ’90 am „descoperit-o” pe Mariane Cornetti la Staatsoper Viena, în seara în care, asemeni sopranei Anda Bogza, debuta pe acea scenă, evoluând într-un spectacol cu „Aida”, mezzosoprana americană cucerind prin glasul amplu, de o calitate şi o forţă impresionantă, cu o tehnică sigură, un temperament debordant şi o expresivitate conturată cu inteligenţă şi sensibilitate. Şi tocmai de aceea m-am bucurat să o reascult în Amneris chiar la Bucureşti, la sala Palatului, detaşându-se categoric din distribuţia internaţională dar eclectică propusă, în producţia Operei Naţionale, în cadrul Festivalului Artelor din 2004. Iar după mulţi ani am aplaudat-o din nou, dar la Timişoara, alături de prietena sa, soprana Nelly Miricioiu, într-un neuitat concert cu opera „Adriana Lecouvreur” de Cilea. Dezinvoltă, inteligentă, zâmbitoare, cu o personalitate puternică, mi-a vorbit despre sine, despre noua montare cu aceeaşi operă verdiană în care fusese ovaţionată la Londra cu doar o seară înainte de sosirea sa la Opera din Banat, despre roluri şi proiecte.

La Covent Garden a fost o seară superbă, de care m-am bucurat mult. Am avut ocazia să o cunosc şi pe Lady Camilla. Montarea modernă şi… nu prea. Spre exemplu, Amneris este un personaj din altă lume, de pe altă planetă, dar ca personaj pentru mine nu s-a schimbat cu nimic, purtând doar costume diferite de cele obişnuite, dar am avut aceleaşi sentimente, rămânând ca mentalitate... Amneris, la fel de geloasă, la fel de îndârjită faţă de Aida, la fel de îndrăgostită de Radames, chiar dacă, spre exemplu, în Triumfal, nu apăreau prizonierii, ci luptătorii ucişi în război erau „expuşi” cumva, sus.

V-am ascultat şi în Azucena şi acum în Principesa de Bouillon, dar abordaţi deopotrivă roluri de soprană dramatică.

Este adevărat, extensia vocii mele îmi permite să cânt şi asemenea partituri, aşa încât am fost Abigaille la Palermo sau Bruxelles, apoi Santuzza la Scala, urma să abordez şi Lady Macbeth dar a trebuit să amând, deci poate în 2014, am apărut şi în Ortrud sau Brangane, deci în opere wagneriene, având astfel o reală varietate de roluri. Pentru mine nu este dificil să le alternez, dar pentru a le pune în voce am nevoie de timp, ceea ce oamenii în general nu prea au, dar dacă nu îl iau, intervin greşeli. Din fericire, am avut, întrega mea carieră, profesori minunaţi, iar în ultimii ani sunt foarte fericită că Nelly îmi ghidează glasul.

Activitatea dvs. a început la Pittsburg, dar de mulţi ani apăreţi pe toate marile scene ale lumii. Există totuşi un teatru preferat?

Mă simt acasă peste tot, dar la Metropolitan e „casa mea”; e un teatru formidabil, deşi scena e uriaşă, însă organizarea uimitoare. Bineînţeles, mă simt excelent şi la Scala, la Covent Garden... Sunt locuri minunate, dar îmi place să cânt şi în alte oraşe italiene, precum Torino, au companii foarte bune. După primii mei ani de activitate scenică, mi-am promis că nu voi mai apărea decât în roluri mari, ceea ce… s-a şi întâmplat.

La Pittsburg l-aţi cunoscut şi pe Corneliu Murgu, acum director al Operei timişorene.

Aşa este. L-am întâlnit în 1987, când el cânta Turiddu şi am fost atât de impresionată de glasul său, de maniera în care realiza personajul! Dar atunci a fost o întâmplare nostimă, pe care ne-am reamintit-o amândoi când ne-am revăzut aici, în România. În teatrele americane, unde mulţi nu prea ştiu o altă limbă, aşa cum e în Europa, există persoane care au menirea să-i anunţe pe solişti să intre în scenă, iar eram o astfel de „runner”. Şi cum Corneliu nu venea, mi s-a spus să-l chem pe d-l Murgu, dar eu am înţeles... Magu – iar Magu era un personaj simpatic din desene animate, aşa că l-am strigat aşa, dar el mi-a spus foarte apăsat: „Mă cheamă Murgu, ai înţeles?”... N-am să uit niciodată. În 2009 am venit cu Nelly Miricioiu la Timişoara, unde ea a cântat în concert Norma. Să aduci artişti străini este o problemă peste tot, dar atunci am spus că aş vrea să revin ca să şi cânt alături de Nelly, şi iată-mă din nou aici pentru Adriana Lecouvreur.

Când Nelly Miricioiu a susţinut un master-class la Opera Naţională, aţi însoţit-o, de asemenea, după ce anterior aţi asistat la recitalul său de la Palatul Cantacuzino.

La Bucureşti nu am intrat în teatru niciodată, deşi am fost cu Nelly acolo. Niciodată, niciodată... Aici, la Timişoara, oamenii sunt extrem de calzi şi amabili, e ceva aici la Timişoara care îmi place mult. La Bucureşti e cu totul altfel... Am fost deosebit de recunoscătoare lui Corneliu că a reuşit să schimbe data concertului, ca să pot onora contractul de la Covent Garden şi apoi să ajung aici, pentru că realmente am dorit să cânt la Opera din Timişoara pentru Nelly, pentru Corneliu. A fost cam dificil pentru mine, dar cred că am reuşit.

Culmea este că nimeni de la ONB… nu a recunoscut-o, deşi cântase în spectacol alături de ansamblul teatrului, în 2004!… Aşa încât, timp de 10 zile, a fost doar… o prietenă a sopranei noastre!… Desigur, nu am comentat acest aspect incredibil, care cumva s-a repetat şi în martie 2011, când Nelly Miricioiu a făcut parte din juriul competiţiei organizate de teatru, Marianne Cornetti s-a aflat (doar) în sală, dar nimeni nu s-a gândit să o invite să evolueze într-un spectacol. Am preferat deci să o întreb ce proiecte urmează.

Agenda mea e foarte, foarte plină. în fiecare an sunt la Arena din Verona – în 2010 pentru Aida şi Trubadurul, apoi a urmat Staatsoper Viena, la Scala în Santuzza, la Barcelona în Principesa de Bouillon, la Bilbao în Eboli, la Metropolitan din nou Trubadurul; Azucena e un rol fantastic, pe care îl iubesc din multe motive. L-am cântat în diverse producţii. Este o femeie care şi-a aruncat copilul în flăcări, care apoi trăieşte în minciună, cumva ca să-şi protejeze „fiul” pe care totuşi îl urăşte, dar nu cred e deloc nebună, ci trăieşte o dramă teribilă. De fapt, toate eroinele pe care le abordez – Abigaille, Amneris, Eboli... toate au o dramă, chiar şi Principesa, care ştie că dragostea ei s-a sfârşit.

Pe scenă deveniţi personajul respectiv sau în fiecare se regăseşte ceva din personalitatea dvs.?

Am într-adevăr o personalitate puternică, dar încerc să redau ceea ce compozitorul a vrut, să aduc toate elementele care fac credibil personajul. Ele se găsesc toate în partitură, iar eu trebuie să ştiu să le transmit. Din fericire, Marianne Cornetti reuşeşte să fie în acele eroine prin interpretare. Foarte rar se întâmplă să nu-mi placă un rol. Uneori regizorul se îndepărtează de ceea ce cred eu că ar trebui să fie personajul, dar întotdeauna mă implic în acele producţii care, din fericire, au şi distribuţii pe măsură. În montările moderne, depinde ce am în jurul meu, dacă are sens, dacă există o motivare, atunci funcţionează, pentru că aduc prin muzică ceea ce a gândit autorul.

Probabil cea mai importantă mezzosoprană verdiană a zilelor noastre, Marianne Cornetti şi-a continuat periplul prin teatrele lumii şi printre personajele puternice pe care le întrupează, urmând să revină însă la Timişoara, desigur împreună cu prietena şi profesoara sa, pentru a se regăsi în „Adriana Lecouvreur”, de această în superba montare prezentată în premieră în mai 2011.

(5 iulie 2011)

Anca Florea