Într-un an cât într-o viaţă

În urmă cu câteva luni comentam reuşitele unui tenor de doar 23 de ani – Ştefan Pop -, care într-un an a realizat cât alţii într-o viaţă, fiind deja lansat în circuitul „mare“ al scenelor lumii. Şi pentru că este născut în Bistriţa, recent s-a organizat, în cadrul „Zilelor municipiului“, un concert „Ştefan Pop şi invitaţii săi“ – o versiune a „celor trei tenori“, alături de el evoluând colegi de la clasa de canto condusă, la Academia de Muzică din Cluj, de… un alt tenor – Marius Budoiu -, aplaudând acum fericit trei absolvenţi cu glasuri frumoase, bine conduse, expresive, unanim apreciate de miile de spectatori adunaţi pe esplanadă, în faţa scenei special amenajată. Chiar dacă orchestra clujeană a sunat mediocru, deşi la pupitru s-a aflat un excelent dirijor – Cristian Sandu -, care a solicitat permanent implicare, nuanţe şi culori, dăruindu-se cu pasiune şi talent demersului artistic, a acompaniat totuşi onest ariile celebre din opere şi operete sau canzonete mult „gustate“ de public. Iar la final, cum ovaţiile nu conteneau, au oferit, în maniera „celor trei“ celebri, câteva pagini pe care le-au „împărţit“ cu dezinvoltură şi plăcere, întrecându-se în performanţe vocale. Pentru că şi Ovidiu Daniel (şi el bistriţean) şi Cristian Mogoşan au dorit să fie la nivelul lui Ştefan Pop care, pe lângă ştiinţa cântului, are însă date naturale spectaculoase, o trăire ardentă şi acel „ceva“ care a determinat şi ascensiunea sa de neimaginat în urmă cu un an. A fost o seară incendiară, aşa cum rar se întâlneşte pe la noi, dovedind că avem tineri cu un real potenţial care, dacă au şi noroc, pot face o carieră de anvergură. Iar Ştefan Pop are, cu siguranţă, şi o „stea“ cu totul aparte.

Tocmai de aceea, am încercat să aflu detalii despre momentele definitorii ale devenirii sale, începând cu debutul absolut la Opera din Timişoara, continuând cu prima apariţie internaţională, direct la Roma, în Traviata regizată de Zefirelli, cu un celebru dirijor la pupitru – Gianluigi Gelmetti.

Cum a fost impactul cu o asemenea producţie?

„La început… îmi venea să plec acasă, să renunţ, dar mi-am dat seama că am doar 22 de ani, sunt la Roma, cu Zeffirelli şi Gelmetti… Iubesc scena, ador publicul, nu am emoţii şi abia aştept să urc pe senă, să transmit spectatorilor trăirile mele şi să-i fac pe cei care vin în sală, poate apăsaţi de probleme, să plece zâmbind, cu opera în suflet.

Prima senzaţie a fost cam dură, m-am simţit cumva inhibat - toţi colegii aveau peste 30 de ani, iar când am văzut nivelul la care se lucrează am înţeles că am voce dar… mai trebuie muncă multă; o lună am avut repetiţii duble (8 ore zilnic), dar când lumea te apreciază începi să capeţi încredere – trebuie să ai încredere în Dumnezeu şi mi-am spus că dacă am ajuns acolo, trebuie să o scot la capăt.

Dirijorul era atât de cald şi simpatic, extraordinar profesionist; acolo s-a produs saltul, am înţeles ce înseamnă să faci muzică, să respecţi partitura, dicţia, pronunţia, am început să-mi văd greşelile. După ce m-a ascultat, m-a corectat frază cu frază, fiecare notă, silabă, nuanţă. Faţă de cum credeam eu (învăţasem rolul în două săptămâni), au fost multe de spus, dar la 22 de ani să te înveţe un asemenea maestru!… Eu mă simt Alfredo, dacă am o Violeta care să răspundă ca o adevărată parteneră e minunat. La Roma am cântat cu o japoneză şi o soprană din Grecia, dar la Atena s-au rulat în spectacole trei soprane şi… mi-a fost foarte greu să le „trag după mine“. Au urmat apoi apariţii la Trieste, Staatsoper Viena, în noua producţie de la Timişoara şi, ca examen de licenţă, la Cluj, unde astfel am cântat pentru prima oară pentru că… niciodată nu m-au solicitat. Deci într-un an au fost cinci producţii diferite cu opera verdiană.

Trebuie să spun că Opera din Timişoara este casa mea, iar sub aspect profesional este cea mai bună din ţară, orchestra, corul sunt excelente, la fel soliştii, dar totul pleacă de la modul în care conduce teatrul maestrul Corneliu Murgu. Şi atunci, de ce să cânt la Cluj unde sala e proastă, lumea nu vine cu ochii aceia calzi să te vadă, să te aprecieze, atmosfera nu e grozavă?… Se spune că la tine acasă… oricum nu eşti bun. L-am întrebat pe maestrul Murgu dacă pot să spun că e maestrul meu - a lucrat mult cu mine şi vreau să continui, pentru că am ce învăţa de la acest mare tenor care totodată simt că ţine la mine, trăieşte odată cu mine; aşa a fost şi la Concursul de la Seul, când cântam şi îl vedeam în sală (era în juriu) implicându-se în tot ceea ce făceam.“

La acea competiţie, cu celebrităţi în juriu (Renato Bruson, Fiorenza Cossotto etc.), ai câştigat Premiul I, fiind singurul străin laureat, restul doar coreeni.

„Când am văzut că mai erau 15 tenori din SUA, China, Italia, Coreea etc., mi-am zis că dacă voi lua cel mai mic premiu va fi bine. Nivelul vocal a fost mai ridicat decât cel de la Operalia-Domingo. Asiaticii sunt impecabili tehnic, dar nu transmit nimic ca emoţie. Am avut noroc să lucrez cu cel mai bun pianist, care studiase în Italia şi mi-a spus că apreciază tocmai implicarea mea expresivă, frazarea, comparativ cu coreenii care etalează numai „voce“.

Îmi ştiu nivelul, niciodată nu sunt mulţumit de mine, vreau să fie şi mai bine, astfel ca lumea să explodeze.

Nu era voie să vorbim cu membrii juriului, iar după gală, o oră şi jumătate am făcut poze şi am dat autografe, apoi am reuşit doar să primesc felicitările lor şi să facem fotografii împreună.“

De la Seul ai plecat la Milano, intrând direct în Concursul Operalia, pe scena legendarei Scala şi din nou ai obţinut Premiul I, în juriu fiind toţi directorii marilor teatre.

„Mi-am dorit dintoteauna să cânt la Scala, dar nu mă aşteptam să se întâmple atât de curând, chiar cu Domingo la pupitru şi apreciat astfel de toţi acei directori. Cel mai mult a contat pentru mine acordarea Premiului publicului – nu mă aşteptam, pentru că anterior asistasem la un spectacol cu Simon Boccanegra în care a cântat Domingo şi mi-am dat seama cât sunt de critici spectatorii, remarcau incredibil subtilităţi de cânt – cu adevărat italienii au opera în sânge! Recunosc, mă aşteptam să câştig Premiul I, chiar dacă eram extrem de obosit, venisem direct de la Seul, schimbasem „fusul orar“…

Concursul a fost greu, dar la tenori credeam că vor fi mai mulţi.

Domingo mi-a propus să cânt în finală aria din Martha, dar visul meu era să cânt Boema în finală (nu i-am mărturisit că îmi doresc să debutez la Scala cu această operă, ca Pavarotti, ceea ce s-a întâmplat… măcar cu aria). Nu toţi au reuşit să lucreze cu el la repetiţiile cu pian; m-am uitat tot timpul la el şi, studiind vioara mulţi ani, ştiu ce cere un dirijor, aşa că am făcut exact ce a vrut ca frazare, nu mi-a făcut niciun reproş în plan vocal-tehnic, ci doar mi-a spus că recitativul ar trebui să-l cânt într-un tempo mai rapid. Tot timpul zâmbea (mi-a povestit cineva că doar când am intrat eu în gală a zâmbit, deşi era foarte obosit). Ulterior mi-au spus mulţi dintre directori că aşteaptă să colaborăm, aşa că sunt deja în tratative - important este că… ei au venit la mine. „Liceo“ Barcelona mi-a propus să abordez Madama Butterfly în 2013, dar voi vedea.“

Imediat după debutul timişorean, te-a „preluat“ impresara Luiza Petrov, care ţi-a oferit şi primele contracte.

„M-a ajutat extraordinar de mult, e o persoană minunată, are grijă de mine (şi ce mănânc şi ce repertoriu aleg…), împreună cu Corneliu Murgu sunt… părinţii mei adoptivi. Iar părinţii mei bistriţeni îmi sunt foarte apropiaţi, îi iubesc enorm, rostul lor pe lume este doar să mă susţină, dar acum e cazul să-i ajut eu pe ei. De la Seul i-am scris mamei că sunt fericit că m-au crescut aşa – m-a sunat plângând, la fel şi când a aflat rezultatul de la Scala (gala s-a transmis direct, pe internet). Când am revenit acasă erau atât de fericiţi!…“

După concertul de la Bistriţa pleci din nou.

„Urmează iar Traviata la Trieste, Elixirul dragostei la Hamburg şi la Scala, la acel teatru german voi cânta şi în opera de Verdi alături de baritonul Gheorghe Petean, premiera cu Gianni Schicchi la Timişoara apoi la Trieste, în decembrie Bărbierul din Sevilla la Montpellier – abia aştept să debutez în acest rol care îmi place enorm, mai ales scenic, să fac „ce vreau eu“ pe scenă; dacă anul trecut, în 31 decembrie, cântam la Roma, acum, tot de Revelion, voi fi Almaviva în Franţa. În 2012 o nouă producţie cu Boema la Toulouse, Gelmetti ar vrea să colaborăm şi pe alte scene, dar aştept – oferte sunt multe. Nu banii sunt prioritari, important este să reuşesc să fac publicul fericit. Apoi vin şi banii - trebuie să şi trăim…“

(26 iulie 2010)

Anca Florea