Minunea Orchestrei Române de Tineret

Deşi este foarte tânără – şi la propriu şi la figurat – Orchestra Română de Tineret a devenit deja un brand, aşa încât fiecare concert pe care îl susţine atrage ca un magnet, ceea ce au aflat, din fericire, şi organizatorii de evenimente culturale, invitând ansamblul să evolueze cu prilejul unor momente speciale. Tocmai de aceea, într-o seară aniversară, Fundaţia Clubul de la Bucureşti a oferit sutelor de oaspeţi de vază, la Ateneu, un superb program susţinut de orchestra care, sub bagheta lui Cristian Mandeal, a reconfirmat că este cea mai bună din ţară şi că ne poate reprezenta la un nivel excepţional şi peste hotare, acolo unde i-ar convinge şi pe cei mai sceptici că tinerii noştri au o valoare şi o calitate de invidiat, departe de imaginea deformată asupra românilor determinată de cu totul alte aspecte.

Adresându-se unui public poate mai puţin familiarizat cu sala de concert şi cu muzica simfonică, programul a alăturat pagini celebre menite să cucerească orice ascultător, astfel încât am aplaudat cu încântare uverturi la operele Răpirea din serai de Mozart, Coţofana hoaţă de Rossini, Forţa destinului de Verdi, Ruslan şi Ludmila de Glinka, dar şi Tristeţea dragostei şi Bucuria dragostei de Kreisler – solistă violonista Simina Croitoru -, pentru ca ultimele lucrări să fie decupate din marea literatură rusă – Vocaliza de Rachmaninov, Vals în do minor de Şostakovici, Adagio din baletul Spartacus de Haciaturian, precum şi partitura de Glinka, interpretate impecabil, cu un sunet şi o omogenitate fără fisură, cu o bogăţie coloristică şi o supleţe a frazei greu de găsit în stagiunea noastră curentă, instrumentiştii răspunzând cu o reală plăcere şi mai ales cu un profesionalism uimitor cerinţelor dirijorale. La pupitru, Cristian Mandeal a fost, la rândul său, într-o formă „de zile mari”, implicându-se cu vizibilă bucurie în construirea acelor bijuterii muzicale, suprafeţele lirice de mare fineţe alternând cu secvenţe de o strălucire şi o anvergură impresionantă, subliniată şi prin tempoul ameţitor care a asigurat un plus de spectaculozitate, reliefând totodată capacitatea orchestrei de a se adapta oricăror „provocări”. Am apreciat la superlativ, încă o dată, şi faptul că fiecare în parte poate fi un solist de elită, dar şi că ansamblul ştie să creeze atmosfera specifică, să transmită spectatorilor stări diverse, aşa cum le-au imaginat compozitorii, emoţionând, entuziasmând şi (din nou) cucerind.

Mulţi dintre cei aflaţi în sală – stând chiar şi în picioare – au descoperit atunci minunea unei orchestre alcătuită din tineri selectaţi din toată ţara, reuniţi într-o mare familie pe care, în urmă cu 4 ani, a iniţiat-o reputatul violoncelist Marin Cazacu, un neobosit căutător şi promotor de talente, reuşind, cu o pasiune şi o tenacitate incredibilă, să înfiinţeze astfel Orchestra Română de Tineret care, şi de această dată, şi-a demonstrat nivelul internaţional. Răspunzând ovaţiilor prelungi, două bisuri la fel de incitante – Hora staccato de Dinicu şi un potpuriu de melodii ruseşti îndrăgite -, au prelungit starea de bine pe care am trăit-o, având tentaţia să apelez la toate superlativele pentru a comenta interpretarea – în cel mai adevărat sens al cuvântului – conferită unor opusuri pretenţioase, solicitante şi deci cu atât mai ofertante pentru cei care au păstrat constantă, timp ce peste o oră, tensiunea artistică şi bucuria de a cânta, de a face muzică, de a se adresa publicului cu sinceritate şi dăruire.

Şi poate cineva cu putere de decizie va „observa” în sfârşit că orchestra merită să fie susţinută şi chiar preluată – măcar pentru că este un brand – de Ministerul Culturii sau de o altă instituţie menită să pună în valoare cultura românească. Dar până atunci, există Marin Cazacu, cel care se zbate să menţină ansamblul chiar şi fără suport financiar şi există organizatori care s-au convins că sălile devin neîncăpătoare atunci când concertează Orchestra Română de Tineret.

(5 martie 2012)

Anca Florea