Montări ciudate şi distribuţii „mari“ la Staatsoper München

În toamnă am trăit experienţa noii montări a operei mozartiene Don Giovanni în care s-au amestecat personaje dezbrăcate, secvenţe „picante“, hălci de carne, „containere“ şi alte ciudăţenii, dar şi soliste discutabile sau artişti excepţionali precum Marius Kwiecien, Alexis Esposito sau bas-baritonul Levente Molnar (din Harghita) alături de soprana Laura Tătulescu, debutând cu mult succes în Zerlina – de departe cea mai bună interpretă a producţiei -, sub bagheta renumitului Kent Nagano, contestat însă vehement la final, asemeni regizorului Stefan Kimmigs.

Iar acum am urmărit alte două spectacole surprinzătoare. Aida de Verdi, derulată într-un decor alb, compact ca o cazarmă, cu uşi şi intrânduri divers utilizate, „turnanta“ determinând trecerea de la un tablou la altul, cu costume negre (amintind de samurai) pentru preoţii care poartă la brâu hangere şi cu cele în alb, completate cu platoşe aurite pentru restul personajelor, cu mult sânge (în scena finală, Aida „îşi taie venele“, gest pe care îl face şi Radames la căderea cortinei) şi cu o mişcare scenică banală, pe care majoritatea soliştilor au anulat-o aproape total. O distribuţie fastuoasă (ca nume) a alăturat o soprană cu glas fenomenal – Hui He -, expresivă vocal şi deloc în plan scenic, o mezzosoprană excelentă – Ildiko Komlosi -, pe care am preferat-o cu mult în versiunea de la Scala (poate şi pentru că acolo montarea lui Zeffirelli determina o implicare reală), un tenor vestit – Salvatore Licitra – care şi de această dată m-a dezamăgit, pentru că în afară de sunete „în forţă“ şi o atitudine stângace, a ratat şi culminaţia ariei (încercând probabil un „efect“ nefericit) şi s-a încurcat în terţetul din actul III, un bariton cunoscut (şi) nouă – Lado Ataneli – căruia rolul Amonasro îi convine pentru că îşi poate etala frumuseţea glasului… permanent în forte, doi başi „ai casei“ foarte interesanţi – Kenneth Roberson – impunător în Ramfis, dar cam liric şi Christian Van Horn – incisiv Rege, cu un glas întunecat poate mai adecvat pentru Marele preot (purtând coturni în tabloul Triumfal, asemeni lui Amneris), soprana Angela Brower apărând (la propriu) în Marea Preoteasă, un cor mediocru (am dus dorul… celui condus de maestrul Olariu la ONB), iar la pupitru Daniele Callegari, permanent în urma vocilor, determinând o „defazare“ agasantă de-a lungul întregului spectacol care, privit în ansamblu, nu a avut nici anvergura, nici atmosfera cerută de partitură, mişcarea pe orizontală, lumina difuză, combinaţia alb-negru determinând mai degrabă o senzaţie lugubră. Şi totuşi, la final, ovaţiile au copleşit interpreţii (chiar şi pe cei care… mă aşteptam să fie huiduiţi)…

În seara următoare, Elixirul dragostei de Donizetti a propus o viziune plasată… niciunde dar simpatică, chiar trăznită, Dulcamara sosind cu un balon imens care scoate flăcări şi se luminează ca la circ, soldaţii fiind murdari şi beţi, un stop-cadru de efect, în contre-jour, atrăgând la ridicarea cortinei, totul având multă vervă, mai ales datorită interpreţilor; pentru că renumitul bariton Ambrogio Maestri este un… maestru al expresiei, al umorului inteligent, devenind pur şi simplu Dulcamara, cuceritor şi cu glas impresionant, plin de poante şi accente amuzante, tenorul Dmitry Krochak (anunţând că este bolnav) s-a „răsfăţat“  făcând risipă de glas şi performanţă tehnică, supralicitând chiar spre deliciul publicului, baritonul Fabio Maria Capitanucci a creat un Belcore uşor grobian dar fără a „îngroşa“, cântând minunat, până şi Gianetta beneficiind de evoluţia tinerei Tara Erraught, nostimă şi cu o voce superbă de… mezzo, alături de… debutanta Laura Tătulescu, apariţia sa în Adina marcând astfel abordarea unui repertoriu cu totul nou faţă de cel în care s-a impus la Viena, la Los Angeles şi la Munchen; chiar dacă glasul său s-a „împlinit“, anunţând trecerea la roluri de altă factură, a reuşit pariul cu sine, rezolvând cu siguranţă dificilele pasaje, acutele şi coloratura ingrată, prezenţa sa scenică şi charisma ce o caracterizează asigurându-i şi conturarea personajului cu farmec, jucându-se credibil în relaţia cu partenerii (în special în duetul cu Dulcamara), într-un personaj care i se potriveşte ca temperament şi expresie. Deloc întâmplător, finalul a adus aplauze entuziaste, soprana noastră – foarte apreciată şi iubită – fiind întâmpinată cu ovaţii şi cu bătăi din picioare (ceea ce la publicul german se întâmplă rar), însuşi directorul teatrului declarând apoi că i-a depăşit toate aşteptările, pentru ca, de la un spectacol la altul, Laura Tătulescu să fie tot mai dezinvoltă, tot mai cuceritoare într-un rol care, alături de Suzana, Despina, Gretel, Marzelina (din Fidelio), Lauretta şi alte personaje de prim plan, îi asigură succesul constant pe oricare din marile scene unde a evoluat, afirmându-se, în doar patru ani de carieră, în top-ul tinerilor noştri unanim aplaudaţi nu doar de public, ci şi de presa care, din prima clipă, i-a apreciat superlativ calitatea timbrului generos, frazarea elegantă, trăirea ardentă şi apariţia scenică plină de farmec, perfect adecvată fiecărei eroine pe care o întrupează. Iar stagiunea viitoare va rezerva, cu siguranţă, noi surprize extrem de plăcute şi noi debuturi de anvergură deja aşteptate cu real interes.

(31 mai 2010)

Anca Florea