Muzică în cetatea medievală Sighişoara

A devenit deja tradiţional ca, la început de august, muzica de cameră să-şi reintre în drepturi în cetatea medievală Sighişoara, acolo unde Festivalului internaţional de muzică academică s-a impus printre cele mai interesante manifestări de gen de la noi. Ajunsă la ediţia XVIII, devenind de la un an la altul tot mai complexă, mai interesantă, atrăgând un public tot mai numeros, Academia, fondată şi condusă de entuziastul violonist Alexandru Gavrilovici, de mulţi ani concert-maestru la Orchestra din Berna, a fost concepută ca proiect româno-elveţian (şi pentru că majoritatea celor implicaţi sunt instrumentişti şi profesori români care activează în oraşe importante din Ţara cantoanelor), aşa încât a debutat, ca de obicei, în 1 august, de Ziua naţională a Elveţiei. Dar de această dată, momentul a avut conotaţii speciale şi tocmai de aceea, E.S. Livio Hurzeller, Ambasadorul Elveţiei la Bucureşti, a dorit să participe la concertul inaugural, subliniind faptul că în 2011 este marcat centenarul relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, precizând că acea primă seară a festivalului, dar şi recitalurile din 3 şi 6 august, au fost incluse în seria evenimentelor dedicate aniversării. Deloc întâmplător, programul a fost susţinut de interpreţi elveţieni binecunoscuţi, soprana Rachel Harnisch propunând, acompaniată la pian de Jan Philip Schulze, cicluri de lieduri semnate de Schubert (pe versuri de Goethe), Schumann (Dragoste şi viaţă de femeie), Berg sau R. Strauss, solista etalând un glas frumos, amplu, bine condus, apelând prioritar la cântul „în forţă”, fără a acorda prea mare atenţie diferenţierii stilistice (ca şi pianistul, de altfel), cucerind însă prin calitatea vocală şi siguranţa cântului, răsplătind ovaţiile prelungi prin două bisuri – o piesă de K. Weill, cu adevărat interpretată „în stil” şi o celebră canzonetă. Iar la recepţia ce a urmat, soprana şi ambasadorul au tăiat şi tortul aniversar, în aplauzele celor care au sărbătorit astfel şi cei 100 de ani de relaţii diplomatice, dar şi „majoratul” Academiei, în prezenţa Primarului Ioan Dorin Dăneşan şi a Secretarului de Stat în Ministerul Culturii, Irina Cajal.

În seara următoare ne-au încântat violoncelistul Thomas Demenga (din Berna) şi pianistul canadian James Alexander, excepţionali în partituri de Debussy, Saint-Saens sau Janacek, sunetul generos, fineţea şi eleganţa frazării, expresivitatea adecvată fiecărui opus convingându-ne că artiştii îşi merită din plin renumele internaţional; dar Demenga a apărut şi în ipostază de compozitor, oferind o piesă pentru violoncel solo scrisă pentru Concursul „Emmauel Foermann” de la Berlin (dificilă şi interesantă, devenită obligatorie în competiţie) şi o alta, cu pian, în care alăturarea unor frânturi din lucrări compuse de Casals, Casado, Webern, aparent fără vreo legătură între ele, şi-a găsit logica într-o construcţie unitară împlinită prin propria creaţie uşor parodică, amintind de Gershwin. Un recital superb, apreciat la superlativ de melomanii care au „primit” şi bisuri la fel de rafinat realizate.

Se spune că muzica de cameră este dificilă pentru publicul larg, dar afluenţa şi reacţia spectatorilor în fiecare seară din festival au demonstrat contrariul. Iar faptul că astfel de genuri considerate elitiste pot să fie de-a dreptul captivante pentru orice iubitor de muzică bună, s-a dovedit şi în recitalul susţinut de Tunde Kurucz şi Imre Rohmann (ambii profesori la renumita Academie Mozarteum din Salzburg), cântând la pian, la 4 mâini, opusuri de Mozart (Sonata în sol major rămasă în schiţă – prezentată ca atare - şi completată de I. Rohmann, versiune ascultată acum în primă audiţie românească, într-un experiment inedit), Liszt (de asemenea un moment aparte, interpretând poemul simfonic Preludiile în prelucrarea „la 4 mâini” scrisă chiar de autor, spectaculoasă, abordată impecabil) şi Dvorak, remarcabilă fiind relaţionarea perfectă, omogenitatea sunetului, expunerea clară, alternând lirismul cu paginile de anvergură, senzaţia fiind că… ascultăm doar un singur pianist!

Au urmat programe în care „vedete” au fost formaţiile camerale, seara derulată la Sinagoga din oraş propunând lucrări prioritar de secol XX, în interpretări de mare clasă, chiar dacă „distribuţia” a suferit câteva modificări de ultim moment; pentru că oboistul elveţian a devenit indisponibil şi a fost solicitat Adrian Petrescu de la Filarmonica bucureşteană, preluând „din mers” repertoriul, încadrându-se perfect în ansamblu, asemeni contrabasistului Matyas Vinczi, care l-a înlocuit pe reputatul Botond Kostyak, prezent în sală dar cu probleme de sănătate. Pe de altă parte, întâmplător sau nu, mai toate piesele au avut cumva un caracter programatic, pornind fie de la evocarea unor experienţe de viaţă, fie de la celebre legende. Astfel, după Cvartetul cu oboi KV 370 de Mozart, care a sunat excelent, dens şi suplu, dar ales în stil, am ascultat Memento de Sandor Veres, partitură scrisă în amintirea celor căzuţi în revoluţia din Ungaria (1956), atmosfera apăsătoare, încărcată de tristeţe, fiind realizată cu o expresivitate sobră, interiorizată, de către violistul Vladimir Lakatos şi contrabasistul Matyas Vinczi, pentru ca violonistul Alexandru Gavrilovici să cucerească, la rândul său, aplauze entuziaste la finalul Sonatei de Erwin Schulhoff, deosebit de solicitantă şi tensionată, cu desfăşurări de amplă respiraţie, ecou al teribilelor „experienţe” trăite de autor, victimă a naziştilor. Dar Adrian Petrescu şi-a pus în valoare măiestria şi profesionalismul (şi) în cele Şase metamorfoze pentru oboi de Britten, aducând linia elegantă, cu parfum de melopee şi „zboruri” de efect în pagini inspirate din poemele anticului Ovidiu, solistul regăsindu-se apoi cu partenerii de scenă în Les reves de Jacob de Milhaud, transpunând cumva în muzică repere biblice binecunoscute, reflectate în sonuri transparente sau compacte, elegiace sau alerte, aducând apoi apoteoza finală într-o interpretare de mare frumuseţe, relevând încă o dată şi calitatea performantă a instrumentiştilor (cărora li s-a alăturat din nou violoncelistul Andreas Graf) şi ştiinţa lor de a evolua în ansamblu, de a se relaţiona impecabil şi, mai ales, plăcerea cu care cântă, investirea afectivă cu care „fac muzică” în cel mai bun sens al cuvântului.

Revenind în eleganta sală a Primăriei, regalul de mare muzică a continuat pe coordonatele evenimentului, entuziasmul – pe scenă şi în public – fiind la cote maxime şi în ziua când Cvartetul spaniol „Leonor” a încântat într-un opus de Turina, şi acesta cu o „poveste” (Rugăciunea toreadorului), începutul difuz, melosul cu specific iberic, acumulările şi ritmurile percutante construind un moment mult „gustat” de melomani, repere de factură spaniolă aflându-se şi în Cvartetul în sol minor de Debussy, realizat de tânăra formaţie cu pasiune şi maturitate, demonstrându-şi anvergura internaţională binemeritată şi în Cvintetul cu pian de Franck interpretat alături de excelentul Imre Rohmann (cu care de altfel membrii ansamblului s-au şi perfecţionat la Salzburg); şi aici poezia s-a împletit cu secvenţele dramatice, colaborarea ideală şi coloristica bogată, subtilă, forţa expresivă şi capacitatea de a capta auditorul asigurând o reuşită îndelung ovaţionată. Demn de remarcat este şi faptul că în sală s-au aflat consulul Cecilia Gonzales Martinez şi consilierul Luis Hegeron, reprezentând Ambasada Spaniei la Bucureşti, sosiţi special pentru a onora evoluţia Cvartetului într-un festival care deja s-a impus pe plan european. Iar faptul că mulţi melomani au stat şi pe culoare pentru a asculta opusuri camerale, precum şi componenţa cu adevărat internaţională a publicului eclectic confirmă şi interesul cu totul special trezit de festival, dar şi nivelul de percepţie şi înţelegere al spectatorilor care, iată, se apropie firesc şi de genuri considerate „pretenţioase”.

Şi Trio „Celani”, oferind opusuri de Ravel sau Brahms şi, firesc, bisuri care au răspuns aplauzelor şi scandărilor, a fost comentat elogios (în germană, franceză, engleză, maghiară, română şi, bineînţeles, spaniolă), onorând includerea programului respectiv în seria evenimentelor ce marchează centenarul relaţiilor diplomatice cu Elveţia.

Iar după o interesantă excursie în satul Şarpatoc, unde există doar câţiva locuitori, dar… 3 biserici şi tot atâtea confesiuni (motiv pentru care s-a cântat o partitură de Adrian Pop raportată la elemente specifice muzicii religioase din fiecare cult), Alexandru Gavrilovici a revenit pe podium, dar alături de pianistul Viniciu Moroianu – un duo redutabil apreciat şi în trecuta ediţie -, acum în lucrări de Franck şi Liszt, într-o relaţionare şi o intuire reciprocă a intenţiilor interpretative cu totul deosebită, pentru ca ultimele zile de festival să fie rezervate celor care, zilnic, au participat la cursurile de măiestrie oferite de mai toţi aceşti maeştrii dăruiţi şi entuziaşti; astfel, au evoluat studenţi veniţi din ţară şi din străinătate, în recitaluri prin care au demonstrat şi că au talent, dar şi că au reuşit să acumuleze „ceva” sub îndrumarea experimentaţilor profesori-interpreţi care apoi s-au regăsit cu discipolii pe scenă, conform tradiţiei, în seara finală (12 august), cântând în cadrul Orchestrei Academiei, şi de această dată, în ambianţa Bisericii Mântuirii. Iar coordonarea lor s-a datorat din nou violistului Vladimir Lakatos, care de-a lungul festivalului a fost deosebit de implicat, pe lângă cursuri şi concerte susţinând şi prezentarea tuturor pieselor ascultate seară de seară, într-o manieră agreabilă, deloc scolastică dar cu detalii pertinente şi atractive, binevenite pentru ca cei aflaţi în sală să se apropie mai uşor de partituri pe care, în parte, le ascultau pentru prima oară.

A fost o ediţie cu adevărat specială, sub semnul evenimentului, muzicienii formând, în cetatea medievală, o mare familie, reunită şi îmbogăţită în fiecare an, rezultatul fiind extrem de benefic şi pentru tineri şi pentru urbe şi pentru turiştii străini sau publicul local fidel, o sărbătoare pentru care toţi cei implicaţi merită întreaga admiraţie. Păcat doar că televiziunile s-au înghesuit să redea numai scene din Festivalul medieval, nu şi din cel academic… Un „amănunt” trist dar adevărat în ce priveşte neimplicarea noastră în susţinerea unor astfel de proiecte internaţionale, create şi dezvoltate totuşi de români (din străinătate)… pentru români; dovadă elocventă şi faptul că, în afară de logistica, sala şi toate cele puse la dispoziţie de Primărie, precum şi de cazare şi masă, oferite cu generozitate, parteneri fiind Asociaţia culturală „Viva Sighişoara” şi Fundaţia „Elan” din Bucureşti, programele şi banerele menţionează ca sponsori numeroase firme şi asociaţii importante elveţiene, dar… niciuna din România!…

(10 august 2011)

Anca Florea