Muzică, poezie, teatru ...

Pe o vreme câinoasă, chiar dacă străzile păreau pustii, iar zăpada pregătea un nou asalt, am descoperit că totuşi mulţi dintre noi au dorit să îşi ofere seri deconectante, într-un fel sau altul în zona artelor, poate în săli de spectacol şi concert, poate în locuri mai neconvenţionale. O astfel de experienţă mi-am propus duminică, încercând să ies cumva din cotidian, ba chiar şi din obişnuitele preferinţe muzicale, îndreptându-mă spre ClubA, locaţie deloc neaşteptată pentru cei care au învăţat deja că acolo „se întâmplă lucruri“ atractive şi adesea de ţinută. Chiar dacă lumea stă cu berea (sau sucul) în faţă şi cu ţigara alături, chiar dacă nu stăpâneşte deloc acea linişte specifică unei săli adevărate, am descoperit cu reală plăcere că, spre exemplu, în acea seară, pereţii erau „tapetaţi“ cu o expoziţie a unor tineri artişti, aparent eclectică, dar sugestivă pentru cei care încearcă să înţeleagă încotro se îndreaptă preocupările lor în arta vizuală.

O ambianţă propice unei duble lansări, la fel de dezinhibată, poeta Anca Oprescu prezentând volumul său de debut Apă de ploaie apărut la Editura „Innocentia“ din Iaşi, citind din versurile care, în parte, l-au inspirat pe Walter Dionisie să compună cele 8 piesele (poate folk), sensibile şi romantice, cuprinse în albumul „de autor“ cu acelaşi titlu; compensând faptul că, după cum ne-a anunţat, a fost poate prima lansare a unui CD… fără CD (din motive care nu avea rost să fie „devoalate“), a cântat parte dintre ele live, vocal, cu o chitară şi clape, alternând, cu o tentă improvizatorică, rostiri din acel volmul – aşa, ca între prieteni…

Rămânând în lumea – poate ciudată pentru unii -, piesa de teatru Dresoarea de fantome după un text de Iulian Băieşu, a fost de fapt un impresionant „onewoman show“ oferit de actriţa Daniela Moldovan, extrem de talentată şi expresivă, trăind cu o intensitate cuceritoare şi zguduitoare deopotrivă viaţa personajului său vulnerabil şi feroce, ironic-caustic şi dictatorial, trecând de la râsul isteric la ţipătul şi ameninţarea dezlănţuită, apoi la plâns şi din nou la comenzi halucinante, învăţând „fantomele“ să cânte ceva despre Che Gevara sau, pe muzica Odei bucuriei din Simfonia IX de Beethoven, ceva despre cât de bine trăim şi cum trebuie să zâmbim „amabil şi fericit“, umorul uşor straniu al cuvintelor amestecându-se cu tragismul lor; momente acompaniate de o chitară inspirată (Marius Păunescu) şi punctate de scurte dialoguri cu „paznicul castelului“ (Traian Tudorică), cel care, în final, ucide „dresoarea“ pentru a curma suferinţa celor chinuiţi de mintea întunecată şi dorinţa obsesivă de dominare, de strivire a conştiinţelor, a vieţii celor din jur. Există şi un „discurs“ prin care ea impune normele existenţei noastre, există şi o concluzie şoptită de el… O oră de artă a actorului, de teatru şi text de calitate, uimitor prin actualitatea sa (deşi a fost scris cu decenii în urmă…), semn că trăim, cu alţi actori, „aceeaşi piesă“… Acum în regia semnată de Mihaela Boboc Manea.

O seară aparte, cu artişti plastici nonconformişti, cu muzică şi poezie asemenea, cu teatru într-o interpretare „de zile mari“, trăită cu ardoare şi incandescenţă, cu disperare şi dăruire…

Un public pe măsură, fie şi cu „zgomotul de fond“ al gălăgiei de dincolo de „cortină“, specific unui club, a apreciat întreg demersul artistic gândit „rotund“ de Corina Laura Nae în cadrul Proiectului Contempora, co-producţie cu Asociaţia „Danae“, sub semnul asumării libertăţii de exprimare şi existenţă, al căutării de sine şi al eternei tinereţi, încerând să rămână perpetuu fără inhibiţii sau norme dictate de „lume“.

Am vrut să ies din obişnuitul meu, am intrat la ClubA pentru un eveniment care merită văzut şi aplaudat, în fieare duminică, încă 4 săptămâni de acum încolo. Dar pentru cei care nu ştiu, primul proiect de arte vizuale lansat de Contempora s-a derulat în spaţiul Festivalului „George Enescu“, la sala Palatului, publicul elegant şi elevat întâlnind astfel expoziţii care acum s-au „mutat“ într-o ambianţă total diferită dar la fel de ofertantă, semn că se adresează tuturor celor interesaţi să descopere arta şi căutările tinerilor – acum şi cu poezie şi cu folk şi cu rock şi cu tentă de jazz şi cu teatru şi o actriţă care ar merita din plin să fie „exploatată“ deci pusă în valoare mult mai „apăsat“…

Pentru cei neînchistaţi în dogme şi „norme“, chiar recomand o astfel de ieşire din lumea sălilor „cu ştaif“, trăind o experienţă care poate să-i marcheze puternic. Un impact probabil scontat de organizatori, o invitaţie la evadarea din „cercul nostru strâmt“, pe o vreme care, culmea, e în ton cu „interiorul“ nostru…

(13 februarie 2012)

Anca Florea