O premieră naţională care ... nu a convins

Dacă în primăvară, Teatrul de balet din Sibiu a oferit un excelent spectacol cu Mandarinul miraculos de Bartok în viziunea deja clasică semnată, cu decenii în urmă, de Oleg Danovski, prezentat în premieră publicului sibian, în octombrie lucrarea s-a reluat, şi de această dată pus în scenă de Oleg Danovski jr., în decorurile imaginate de Alin Gavrilă şi costumele schiţate de Rodica Kapdebo, distribuţia fiind, de asemenea, foarte asemănătoare, în cuplul central evoluând din nou Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu, invitaţi de la Opera Naţională Bucureşti, aplaudaţi pentru performanţa lor în dificilele roluri de compoziţie. Dar i-am apreciat deopotrivă pe Marian Horhotă (foarte sugestiv în Bătrânul), pe Keston Meyer (Studentul) sau pe Takanori Mima, Mihai Mezei, Nicholas Gill (Vagabonzii) şi pe toţi ceilalţi interpreţi ai personajelor episodice, conturând prototipuri puternice şi credibile, perfect încadrate în derularea dramatică şi alertă a baletului pe care am avut ocazia să-l comentez pe larg cu prilejul primei sale prezentări la Sibiu.

În această toamnă, creaţia lui Danovski a fost „cuplată” cu o nouă producţie – City Beat – realizată de Pavel Rotaru, reputat balerin care, prin anii ‚70, stârnea entuziasmul pe scena Operei bucureştene, dar şi peste hotare, lucrând apoi în fosta Iugoslavie sau în Atlanta – SUA, unde şi-a fondat propria trupă, cu care a venit, de altfel, şi la Bucureşti, în septembrie 1991, propunând, în cadrul Festivalului „Enescu”, trei titluri din repertoriul clasic, dar în coregrafia sa. Şi lucrarea montată la Sibiu a fost creată, în 1994, pentru acel ansamblu, artistul semnând libretul, regia şi coregrafia, beneficiind acum de scenografia gândită de aceiaşi A. Gavrilă şi R. Kapdebo, lipsa decorurilor fiind compensată prin proiecţiile multiple şi destul de sugestive, iar costumele decupate din cotidianul străzii sau din cele purtate de balerini în sala de studiu. Alăturând, într-un posibil caleidoscop, secvenţe amalgamate inspirate de „găştile” cartierelor mărginaşe americane, cu bătăi, confruntări şi atitudini dure, apoi de posibile idile ce se înfiripă (şi) în sala de dans (excelentă ideea utilizării peretelui din fundalul scenei ca „decor”), incluzând şi un travesti în „lebăda” care, în versiunea unei trupe celebre, dar şi la ONB, are un umor irezistibil, dar de această dată am aşteptat zadarnic „poanta”, acea prezenţă scenică rămânând doar o încercare stângace şi nereuşită. M-a frapat şi faptul că prea puţini solişti au fost cu adevărat interpreţi, până şi Adela Sterp-Crăciun (pe care de obicei o apreciam cu deosebire pentru expresivitatea cu care întrupa personaje pregnante ca personalitate) rezumându-se doar la o „gimnastică artistică” fără o trăire reală, deşi solo-ul său era ofertant în acest sens. Şi Bogdan Plopeanu a fost corect în plan tehnic, dar partenera sa, Reina Yagura, care la concursul din vară a obţinut şi un premiu, a surprins prin nesiguranţa şi neconcordanţa cu ritmica suportului sonor, departe de expresia şi sensibilitatea pe care o apreciasem anterior în evoluţia cuplului. De altfel, o anume detaşare (n-aş vrea să-i spun indiferenţă) a marcat întreg ansamblul, aşa încât momentele s-au succedat fără nerv, fără densitate emoţională sau măcar anvergură a performanţei, reacţia publicului care a acordat doar câteva aplauze firave premierei naţionale devenind edificatoare. Din păcate, deruta şi lipsa de coerenţă ideatică s-au amplificat în final, când solista a ieşit din scenă vădit dezorientată, cortina închizându-se deşi nimeni nu a înţeles că… spectacolul se terminase; am aflat apoi că motocicleta cu care începuse reprezentaţia… nu a mai pornit, aşa încât nu a reapărut şi pe ultimele acorduri pentru a pune „punct” într-un fel acţiunii. Păcat, pentru că ideea înfiinţării unui ansamblu internaţional de balet la Sibiu este absolut salutară, iar publicul doreşte să vadă spectacole de gen, dar trebuie atras prin producţii demne de interes, care să formeze gustul spectatorilor de toate vârstele şi să-i determine să revină în sală. Altfel…

Într-o perioadă în care problemele financiare şi interesele de tot felul generează şi reacţii adverse (am aflat că un politician s-a întrebat public la ce ar folosi o asemenea trupă de balet, ba chiar şi teatrul dramatic la Sibiu, preferând o… echipă de fotbal), directorul Ovidiu Dragoman trebuie să propună un repertoriu atractiv, cu mare impact şi la cei neavizaţi, pentru a convinge că asemenea „oaze” de artă sunt absolut necesare şi binevenite într-un oraş care, nu demult, a fost Capitală Culturală a Europei… Să sperăm că se va relua şi Romeo şi Julieta de Prokofiev (prezentat sub îndrumarea lui Pavel Rotaru doar în stagiunea estivală, în aer liber), iar preconizatul balet Spărgătorul de nuci de Ceaikovski va răspunde, la rândul său, aşteptărilor şi dorinţelor celor care astfel vor face ca sala să redevină plină şi entuziastă.

(22 octombrie 2011)

Anca Florea