Omagiindu-l pe Enescu

În preajma zilei de 4 mai, omagiind nemurirea lui George Enescu, Muzeul ce-i poartă numele şi Uniunea Compozitorilor au invitat publicul să (re)asculte opusuri de referinţă din creaţia sa, în cadrul unui recital care, sub genericul „George Enescu, eternul contemporan”, a propus Sonata pentru pian op. 24 nr. 1 şi Sonata pentru pian şi violoncel op. 26 nr. 2, în viziunea pianistului Cristian Petrescu (sosit din Germania) şi a violoncelistului Dan Cavassi. După cuvântul muzicologului Valentina Sandu-Dediu, l-am urmărit pe Cristian Petrescu în partitura binecunoscută din interpretarea altor confraţi şi… mi s-a părut de nerecunoscut, pentru că, poate raportându-se la generic, dar cu siguranţă având o puternică amprentă a specializării sale în muzica de secol XX, a abordat lucrarea pe astfel de coordonate, foarte tehnic dar detaşat şi cerebral, construind, cu un tuşeu rotund, momente de calm şi discreţie (nu i-aş spune introspecţie…), alternând însă cu atacuri dure, aspre, mai apropiate de „cluster”, într-o „recitire” obiectivată, matematică aş spune; şi poziţia degetelor pe claviatură şi maniera de lovire sau de rupere a sunetului, ba chiar şi utilizarea pedalei trădează îndelungata experienţă a solistului în ansabluri precum „InterContemporain”. Iar cotarea sa printre specialiştii în muzica enesciană (recompensat de altfel şi cu premii importante pentru CD-urile sale) ţine, probabil, de faptul că, fiind compusă în 1924, în plină perioadă de explozie a expresionismului, dodecafonismului, serialismului şi altor „isme”, a fost tratată ca atare, deşi muzica este puternic dominată de impresionism şi de acel „ceva” specific enescian, până şi ecourile din Oedip venind din melopeea Monologului, nicidecum din secvenţe cu tentă expresionistă. Însuşi compozitorul a tălmăcit Sonata astfel, deci… aşa a imaginat-o, nu altfel. Dar am descoperit, încă o dată, că o capodoperă poate fi abordată şi înţeleasă (sau „tradusă”) în mii de feluri… 
 

Mult mai temperat (dar fără a abandona total „exploziile” placate), pianistul a revenit pe podium alături de Dan Cavassi, care ne-a dezvăluit că violoncelul pe care cântă i-a aparţinut lui Theodor Lupu, cel care, în compania… pianistului Enescu, a interpretat pentru prima oară lucrarea la Bucureşti. Cu un sunet cald, profund, cu o frazare generoasă şi o implicare afectivă vizibilă (chiar şi în bătaia piciorului în special când accentua expresiv discursul), violoncelisul Filarmonicii a reuşit să redea atmosfera şi încărcătura ideatică gândită de autor, dialogând sau „confruntându-se” cu pianul într-o colaborare echilibrată şi bine susţinută, chiar dacă, uneori, cei doi interpreţi mi-au lăsat impresia că aveau totuşi concepţii diferite asupra textului muzical. Dar frumuseţea Sonatei şi atracţia pentru muzica de cameră a lui Dan Cavassi au prevalat, aşa încât publicul – din păcate extrem de firav – a aplaudat pe bună dreptate o versiune interpretativă în care unii au remarcat strania combinaţie între obiectivare şi sensibilitate într-o „coabitare” care totuşi a funcţionat, alţii s-au bucurat să asculte, pur şi simplu, o superbă lucrare enesciană, în aula Palatului Cantacuzino, în vecinătatea bustului din bronz al Maestrului onorat la 58 de ani de eternitate. Şi poate, acolo Sus, Enescu încerca să-şi regăsească, într-un fel, propria percepţie asupra… propriilor creaţii…

(10 mai 2013)