Omagiindu-l pe Puccini

Dupa luni de asteptare vana, Opera Nationala Bucuresti a marcat Anul Puccini prin cateva manifestari care, in sine, s-au dovedit - macar in parte - interesante, alaturand spectacole de repertoriu cu oaspeti de cota variabila, o premiera si doua seri "de foyer" care, desi propuneau noutati, nu au atras decat 30-40 de spectatori, astfel incat, din pacate, onorarea celor 150 de ani de la nasterea marelui creator a fost lipsita de fast, de anvergura unui real eveniment, poate si pentru ca melomanii asteptau "altceva".

Cu siguranta insa, noua montare a operei Boema a fost un succes, debutul reputatului bas clujean Ionel Pantea in ipostaza de regizor pe scena ONB dovedindu-se de bun augur, oferind o versiune traditionala (spre disperarea unora si bucuria altora…), frumoasa, fluenta si mai ales "de atmosfera", reusind sa-i determine si pe cei mai "statici" solisti sa se miste destul de expresiv, realizand portrete bine conturate, relatii de ansamblu firesti si agreabile, in scenografia perfect adecvata intentiilor sale, semnata de Stefan Caragiu (decoruri) si Liliana Cenean (costume). In treacat fie spus, din cate stiu, la noi uzanta este ca termenul "scenografie" sa includa ambele aspecte, astfel incat referirea (in program) doar la decoruri devine incorecta - costumele unde se incadreaza?… Incontestabil, cuplul central s-a detasat mult prin calitatea glasurilor, prin frazarea eleganta, sensibilitatea si ardenta cu care soprana Anita Hartig (pe care am descoperit-o cu incantare in vara, afirmand atunci, ca si acum, ca va face o cariera internationala de cota, debutand acum pe scena ONB) si tenorul Calin Bratescu (deja impus in elita interpretilor nostri tineri) au creat o lume simpla si adevarata, ovationati de altfel la final de publicul fericit sa auda artisti care… chiar "canta" (culmea ironiei, ambii sunt doar invitati…). In rest, rezolvari oneste ale rolurilor - Ionut Pascu (anost Marcello), Dorina Chesei (discutabila Musetta), Ion Dimieru (corect Schaunard), Horia Sandu (constiincios Colline), Stefan Schuller (agreabil Benoit), Paul Basacopol (un copil-mare in Alcindoro), Liviu Indricau (Parpignol), Adrian Ionescu (Vamesul), corul (pregatit de exceptionalul Stelian Olariu) sunand omogen si colorat; dar toti s-au luptat din greu cu tempii extrem de lenti impusi de dirijorul Vlad Conta, determinand o diluare a tensiunii dramatice si numeroase decalaje, desi orchestra a reusit sa evolueze dens, pe cat posibil fluent.

Daca un meloman-scriitor s-a extaziat doar citind titlurile incluse in festival, perceptia celor aflati in sala a fost mult mai nuantata, pentru ca in locul unui spectaculos concert Puccini, cu orchestra, cor, solisti de marca, am urmarit (de fapt in ciclul "operea rara", dupa cum mentioneaza chiar anuntul departamentului "imagine"), primele doua partituri de gen semnate de compozitor, prezentate pentru prima oara la ONB (ceea ce, in principiu este binevenit); daca in Le Villi am ascultat glasuri de calitate, dar necizelate, cu serioase probleme tehnice - soprana Madeleine Pascu, tenorul Vlad Mirita, baritonul Eugen Secobeanu -, straduindu-se totusi sa redea ceva din esenta personajelor, colaborand cu corul "Accoustic" condus de Daniel Jinga, schitand o regie imaginata de Anda Tabacaru-Hogea, sustinuti de acompaniamentul pianistic asigurat de Luminita Berariu, in Edgar ne-au incantat solisti experimentati, de reala valoare - soprana Sorina Munteanu, mezzosoprana Liliana Ciuca (tot mai des invitata la ONB), tenorul Robert Nagy (un oaspete destul de rar al teatrului, desi performantele sale ar da stralucire spectacolelor curente) -, etaland splendide glasuri dublate de stiinta interpretarii, alaturi de baritonul Stefan Ignat - un adevarat regal care, desi a beneficiat de colaborarea expresiva a pianistei Mihaela Valcea, ar fi meritat sa fie pus in valoare pe scena mare, in compania orchestrei (care, desigur, ar fi trebuit sa invete o noua partitura…); din pacate, ambele s-au pierdut intr-o banala "bifare de actiune" pe care nu o merita nici Puccini, nici efortul celor implicati.

Programul a mai oferit Manon Lescaut si Tosca (invitat tenorul Gianluca Zampieri) si Madama Butterfly cu Mina Tasca Yamazaki in rolul titular, fara ca vreunul sa depaseasca nivelul "cuminte", iar parte dintre "ai nostri" au fost "gratulati" cu cateva contestari din public… Culmea este ca reprezentatia cu Tosca din 3 decembrie, in care au evoluat soprana Georgina Lucacs (cam "de provincie", doar aria si acuta finala fiind de calitate, culmea topeniei fiind "incalecarea" muribundului Scarpia) si baritonul Alexandru Agache - cu adevarat baronul Scarpia in actul II, superb vocal si mai ales expresiv -, alaturi de un tenor fara riscuri vocale - Daniel Magdal -, nu a fost gandita in contextul festivalului care a fost banal, desi ar fi trebuit sa fie stralucitor.

De ce oare la ONB, chiar si bunele intentii se impiedica adesea la mijlocul drumului, de ce starea de eveniment si anvergura se regasesc greu (poate doar in festinurile pantagruelice ce urmeaza unor premiere, trezind uimirea celor prezenti)?… Teatrul de Opereta a dovedit cum se face un festival de tinuta, cu peste 50 de manifestari care au "tinut in priza" publicul, atragandu-l irezistibil. Dar ONB nu reuseste nici macar un real "moment" Puccini, ramanand de altfel singurul teatru liric din tara care nu a avut vreodata un festival propriu, ceea ce spune multe, chiar daca ambitiile sunt uriase…