Opera din Iaşi a împlinit 55 de ani

În 3 noiembrie 1956, Opera din Iaşi îşi deschidea porţile pentru prima oară, invitând publicul la Tosca de Puccini, producţie care, în regia lui Hero Lupescu (de la Bucureşti), marca  începutul unei istorii bogate, cu realizări de anvergură şi momente dificile, cu artişti de cotă într-un repertoriu bogat şi divers.

Deloc întâmplător, în 2011, exact în 3 noiembrie, aniversând 55 de ani de existenţă a teatrului, s-a prezentat o nouă montare a operei pucciniene, înlocuind-o astfel pe cea care… avea vârsta instituţiei, doar câţiva dintre interpreţii din seara spectacolului inaugural participând, de această dată din sală, la versiunea regizorală propusă de Ognian Draganoff şi echipa sa din Bulgaria – Tzvetana Stoynova imaginând costumele elegante, uneori surprinzătoare (Angelotti, evadat din închisoarea unde fusese chinuit, apare într-o impecabilă redingotă neagră, cu cămaşă albă şi… joben, iar Scarpia poartă, în actul I, o pelerină aurie, deloc potrivită întunecatului personaj), Boris Stoynov schiţând decorurile ce dau senzaţia masivităţii, poate chiar a somptuozităţii.

Dacă aceiaşi artişti au pus în scenă, cu câţiva ani în urmă, Tosca, la Opera din Timişoara, pe coordonate clasice dar cu elemente moderne excelent echilibrate (apreciate la superlativ şi la Bucureşti, în cadrul Festivalului „Enescu” din 2007), de această dată regizorul a dorit o abordare „mai altfel”, care să fie „mai agresivă, să exprime mai multă sexualitate, în peisajul de exhibiţionism al Palatului Farnese”; intenţie concretizată în multele săruturi pasionale (…adevărate) în biserică sau în ultimul act, dar şi în deschiderea actului II, când Scarpia o „posedă” pe… Contesa Palmieri, personaj inventat pentru a anticipa (şi explica) încercarea de a repeta agresiunea, dar faţă de Floria Tosca, existând şi un Conte Palmieri pe care zbirii îl târăsc spre plutonul de execuţie, aşa cum se va petrece şi cu Mario, ambele femei îndrăgostite şi disperate ţinând în mână hârtia semnată de Scarpia pentru „graţierea” celor condamnaţi. Seria „invenţiilor” regizorale continuă cu prezenţa aproape permanentă a unor posibili slujitori-spirite ale răului în veşminte şi cu măşti aurii, ducând, în actul I, o cruce imensă aurită, lângă care Scarpia va cânta Te Deum, urcat pe podiumul „de lucru” al pictorului, dar deplasat în mijlocul scenei, alte personaje greu de decodificat, îmbrăcate în roşu-aprins, îngenunchiind în faţa lui, cu mânile ridicate a implorare (sau rugă?…). Am aflat ulterior că reprezintă… sângele vărsat, de-a lungul vremii, în numele catolicismului… În „camera de lucru” a lui Scarpia, acei slujitori se târăsc pe sub şi pe masă, apoi, după ce tiranul este ucis, pe acordurile ce fac trecerea către actul III, îl ridică pe umeri, purtându-l ca pe un erou „pe scut”, cu un mănunchi sugerând fasciile din Roma antică, simbolul puterii. Iar faptul că astfel Scarpia este privit ca un învingător se confirmă în final, când reapare, profilat pe imaginea îngerului imens, alte personaje, îmbrăcate în cămăşi lungi, albe, ridicând din nou braţele către el, după ce au „strivit-o” pe Floria (care, deci, nu se mai aruncă de pe crenelurile închisorii), „spiritele” purtând printre ei cruci mari însângerate. O regândire a subiectului, din care rezultă că… răul a triumfat!… Şi totuşi, sinopsisul din programul de sală prezintă derularea acţiunii în formula tradiţională, care nu mai concordă cu ceea ce întâmplă pe scenă, spectatorului fiindu-i greu să decodifice reperele „de noutate”.

Pe de altă parte, scurta intervenţie a Păstorului este susţinută de doi copii (Maria Rădeanu şi Teodor Casiean), decupaţi din pastoralele baroc, cântând alternativ sau împreună, plecând ţinându-se de mână.Distribuţia a beneficiat, la premieră, de colaborarea cu soprana clujeană Carmen Gurban, a cărei interpretare a fost adesea elogiată pentru frumuseţea cântului, a expresivităţii şi eleganţei chiar şi în momentele dramatice, pentru ţinuta sa perfect „în rol”, date reliefate din plin şi în acea seară specială; parteneri i-au fost tenorul Daniel Magdal - din fericire într-o formă neaşteptat de bună (poate pentru că evolua în oraşul său natal), etalând un glas calitativ, cu acut sigur - şi baritonul Oleg Ionese (de la Cluj), având şi o voce „neagră”, masivă şi amplă, ideală pentru Scarpia, dar şi duritatea cerută de personajul care însă nu este tratat ca un nobil, ci mai curând grobian şi ironic-dispreţuitor. Alături de oaspeţi, i-am aplaudat deopotrivă pe bas-baritonul Octavian Dumitru, cu date remarcabile sub toate aspectele, evidente chiar şi în Angelotti, Iulian Sandu agreabil în Sacristan, Tudor Florenţa eficient în Spoletta, ca şi Eduard Sveatchevici (Sciarrone), Victor Zaharia (Temnicerul), Traian Hudumeac (Roberti). O echipă omogenă, conturând eroi credibili şi foarte implicaţi în derularea acţiunii, asemeni corului (pregătit de Valeriu Gâdei) care a „trăit” cu convingere secvenţele din primul act. Cât despre orchestră, a fost de nerecunoscut, dirijorul Tiberiu Soare (de la Opera Naţională Bucureşti) făcând adevărate minuni cu întreg ansamblul, reuşind să obţină o sonoritate foarte bună, cu o paletă coloristică adecvată scriiturii, într-o relaţie suplă şi totodată riguroasă cu soliştii şi corul, rezultatul fiind pe măsura evenimentului.

Aplauzele entuziaste ale spectatorilor ce invadau sala Casei de cultură a studenţilor (pentru că teatrul se tot renovează de vreo 6 ani…) s-au prelungit şi după căderea cortinei, când, într-o atmosferă emoţionantă, managerul general Beatrice Rancea a înmânat diplome şi flori celor care, în 3 noiembrie 1956, au participat, pe scenă sau în spatele ei, la seara inaugurală a Operei Române din Iaşi, închinând apoi o cupă de şampanie alături de angajaţii de astăzi ai teatrului şi la masa oferită în onoarea lor.
Dar ovaţiile au fost la fel de puternice şi la cea de a doua reprezentaţie, în care rolul titular a prilejuit debutul sopranei Simona Titieanu, o surpriză plăcută prin glasul generos şi penetrant, prin rezolvarea mişcării scenice în limitele cerute, convingându-ne că, adăugând un plus de experienţă şi de rafinament în frazare, expresie şi ţinută, poate deveni o adevărată interpretă a Floriei Tosca. În Mario Cavaradossi l-am revăzut pe Cosmin Marcovici, tenor cu acut sigur, muzical, dezinvolt şi charismatic, cântând cu plăcere alături de majoritatea celor care au reeditat succesul de la premieră.

Nivelul profesionist al producţiei şi avalanşa de noutăţi preconizate chiar pentru săptămânile şi lunile următoare (reluarea operei Samson şi Dalila, o premieră de balet, pregătirea unei noi producţii cu Bărbierul din Sevilla etc.), invitarea unor personalităţi din ţară şi străinătate, angajarea unor dirijori tineri de certă valoare (Cristian Sandu, Gabriel Bebeşelea), sunt semne clare că „ceva” se petrece la Opera din Iaşi, chiar dacă „în culise” tensiunile încă mocnesc din motive pe care… tot încerc să le înţeleg.

(9 noiembrie 2011)

Anca Florea