Pentru prima oară

La mijlocul lunii noiembrie am avut bucuria să asist la un eveniment cu totul special, Opera din Iaşi invitând la prima premieră realizată, în sfârşit, pe scena Teatrului Naţional, în clădirea care, după mai bine de 6 ani de renovare (cu… intermitenţe), şi-a recăpătat frumuseţea şi eleganţa, ambianţă perfectă pentru o noutate absolută la noi – opera-balet Indiile galante de Rameau, în regia reputatului Andrei Şerban care… a debutat astfel la teatrul liric ieşean, „transferând” producţia sa de la Opera din Paris pe scena unde, evident, a adaptat concepţia respectivă la dimensiune şi dotările existente, îmbogăţind însă mişcarea prin implicarea mult mai generoasă a coriştilor şi poate chiar a soliştilor, preluând totodată coregrafia excepţională imaginată de Blanca Li (asistent Deborah Torres). De fapt, şi scenografia luxuriantă a Marinei Drăghici (adaptată de Carmencita Brojboiu) şi regia debordează de inventivitate, inteligenţă, umor, farmec şi bun gust, rezultatul fiind, fără nicio îndoială, absolut cuceritor şi captivant, ceea ce părea greu de crezut că se poate obţine într-o operă baroc ce abundă în arii şi duete statice, alternând cu dansuri de salon. Şi totuşi, încă de la primele măsuri ale introducerii orchestrale, „defilarea” personajelor costumate amuzant-bizar şi chiar „panoul” pe care era scris titlul operei, anunţau o desfăşurare cu totul aparte. Scena goală este succesiv „decorată” cu norişori sau cu un „copac” decupat, o scară mobilă, o enormă pasăre „de aur”, un „ou” imens ce se desface în 4 „felii”, sugerând locaţia fiecărui moment în parte (semiluna în scena „Turcului generos”, ştiuletele de porumb cu frunze ce se desfac simpatic pentru „Sălbaticii din America”, floarea şi fluturele bătând din aripi pentru „Flori” sau soarele-floarea soarelui pentru „Incaşii din Peru”), mingi-globuri rostogolite de interpreţi sau ingenioasele „valuri” ale oceanului înfuriat şi scoica pe care „eşuează” şi se regăsesc îndrăgostiţii, „îmbracă” spaţiul fără a-l încărca; iar costumele, de o bogăţie şi sugestivitate (din nou) cuceritoare, completate cu „scuturi” împodobite, măşti, „bărcuţe”, flori sau pipe „ale păcii” şi… multe altele, aduc o varietate coloristică şi un joc imagistic de o vervă şi o expresivitate cum rar am văzut. Un rol deosebit de important au luminile, gândite cu rafinament şi eficienţă de acelaşi Andrei Şerban care, împreună cu Nicky Woltz, a semnat şi mişcarea scenică, de o savoare şi o plasticitate fascinantă, perfect îmbinată şi cu atmosfera tabloului respectiv şi cu dansurile numeroase şi diverse, totul solicitând interpreţii într-o manieră absolut nouă pentru ei, dar vizibil încântaţi să se implice în acel joc general. De altfel, regizorul a adus un plus de mişcare a corului care dansează sau gesticulează în timp ce cântă (foarte bine) o partitură dificilă şi amplă (maestru de cor Mirel Azamfirei), iar balerinii teatrului au descoperit farmecul unor dansuri deloc „de salon” (deşi în scurte secvenţe apar şi rochiile, perucile „de epocă” şi reverenţele tradiţionale), devenind apoi marinari în luptă cu „valurile” sau „sirene”, „piei-roşii” sau „turci” simpatic-fioroşi, precum şi flori în „ghivece” din care ies doar capul şi picioarele, un altul plimbă „minaretul” etc.etc. O joacă permanentă, cuprinzând şi sala prin trecerea unor personaje printre spectatori (chiar şi în loji), dificultatea susţinerii unui asemenea demers rezolvându-se cu profesionalism şi cu o bună dispoziţie molipsitoare, fără a trăda efortul sau oboseala.
      

Şi totul sub semnul dragostei, un „obligatoriu” Zeu Amor săgetându-i sau însoţindu-i pe tinerii care luptă pentru a rămâne împreună, în ciuda unor personaje „negative” care fie sunt înfrânte, fie… se căiesc. Fiecare erou-prototip este conturat cu credibilitate, uneori chiar performant, soliştii încercând totodată să se apropie de stilul specific cântului preclasic; iar strădania lor (şi) în acest domeniu foarte greu de abordat este lăudabilă, pentru că, privit în ansamblu, s-a reuşit o redare curată a partiturii, cu glasuri în general adecvate, adesea calitative şi capabile să frazeze, să sublinieze accentele, să rezolve recitativele şi să se integreze ansamblurilor.  
 

Distribuţia numeroasă şi echilibrată ar trebui integral menţionată, mai ales că majoritatea soliştilor sunt „ai teatrului”; fără a nedreptăţi pe cineva, se remarcă în special Ana-Maria Donose (Hebe), Lăcrămioara Hrubaru-Roată (Amor), Mihaela Grăjdeanu (Emilie), Diana Bucur (Phani), o surpriză plăcută fiind Adrian Ionescu (Don Carlos), dar şi Rodica Vică (Zima) sau Jean-Kristof Bouton (Huascar şi Adario), ambii recent absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, de această dată în roluri potrivite datelor lor vocale; dar i-am aplaudat deopotrivă pe Daniel Mateianu (Bellone), Octavian Dumitru (Osman), Andrei Fermeşanu (Valere), Radmilo Petrovic (sosit de la Viena, susţinând rolul Tacmas), Cristina Grigoraş (Zaire, Fatime), Alexandru Savin (Damon), Mihail Frunză (Don Alvar). La premieră, dirijor a fost Adrian Morar, conducând cu rigoare şi siguranţă întreg ansamblul, obţinând o sonoritate orchestrală adecvată (concert-maestru devenind violonistul Mihai Ghiga de la Bucureşti, specializat în muzica veche), corelată atent cu cea a corului şi soliştilor, toţi străduindu-se să se apropie pe cât posibil de cerinţele unei astfel de partituri cu care nu sunt obişnuiţi. 
 

Foarte rar mi s-a întâmplat să fiu atât de încântată de un spectacol şi să-l urmăresc, mai bine de 3 ore (s-au „tăiat” doar câteva fragmente din balete), cu plăcere şi cu dorinţa de a nu pierde nimic din multiplele semnificaţii, detalii, simboluri şi poante pe care realizatorii le-au risipit cu generozitate şi talent, convingând că o operă baroc poate fi prezentată într-o derulare fluentă, strălucitoare, alertă, cu aspect de super-producţie, fără urmă de „îngroşare” sau supralicitare, ca o superbă glumă spumoasă, risipind inteligenţă şi o infinită varietate de idei, cărora ansamblul le-a dat viaţă la un nivel pe care, sincer, nu-l speram.
 

Producţia Operei din Iaşi a constituit, cu adevărat, o surpriză de proporţii, atât pentru publicul poate contrariat dar cu siguranţă cucerit, cât şi pentru cei care l-au (re)descoperit pe Andrei Şerban într-o cu totul altă manieră de exprimare, departe de încrâncenarea, dramatismul şi duritatea împinsă la paroxism cu care ne obişnuise anterior. Este şi o „lovitură de imagine” (pentru mulţi), dorinţa managerului Beatrice Rancea de a include pe afiş o asemenea lucrare fiind iniţial privită cu reticenţă şi scepticism, o înoire repertorială surprizătoare, „gustată” (probabil nu şi de „purişti”, de melomani împătimiţi sau de iubitori ai operei romantice), aplaudată entuziast la final de o sală arhiplină (deşi câteva locuri „pentru invitaţi” au rămas neocupate…). Cum vor reacţiona cei ce vor asista la următoarele spectacole sau cât timp va rezista producţia pe afiş, vom vedea…

 

(18 noiembrie 2012)