Premiere de primăvară

Cu siguranţă, teatrele lirice oferă, la început de primăvară, cele mai multe noutăţi menite să atragă publicul prin diversificarea repertorială sau prin distribuţii în general interesante, uneori chiar performante. Dacă Teatrul Liric din Craiova a propus noua montare cu Rigoletto de Verdi, Opera din Timişoara a oferit opera mozartiană Nunta lui Figaro în excelenta viziune semnată de regizoarea Marina Emandi-Tiron, în scenografia clasică imaginată de Geta Medinski. Optând pentru o abordare tradiţională, dar cu repere adesea inedite şi de efect, în decoruri rococo şi costume de epocă elegante şi sugestive, completând ambianţa prin proiecţii inteligente şi funcţionale, regia propune personaje bine creionate, mereu în mişcare, „inventând“ un Amoraş simpatic pus pe şotii, care îi „săgetează“ pe eroii ce se „combină“ într-o intrigă ce astfel capătă logică, o noutate fiind şi Cherubino tratat ca un puşti încă la vârsta pantalonilor scurţi (la propriu), râzând din orice, amuzat permanent de propriile năzbâtii, dar şi Barbarina, o fetiţă de vreo 10-11 ani, cu fundiţe, ciorapi tărcaţi şi fustă scurtă, aşa cum probabil a gândit-o şi autorul, tipologii ideal interpretate de Gabriela Varvari, respectiv Cristina Sârb, aducând, pe lângă glasuri frumoase, foarte bine conduse, şi farmecul unui talent scenic aparte, plin de umor şi fantezie. De altfel, fiecare interpret merită să fie aplaudat, pentru că Mihaela Marcu a avut ţinuta şi graţia unei adevărate Contese, dar mai ales a cântat deosebit de sensibil şi expresiv, asemeni Narcisei Brumar, impecabilă în Suzana, cuceritoare ca joc, vervă şi dezinvoltură, dar şi ca abordare vocală, perfect adecvată stilistic; dacă Bogdan Zaharia s-a străduit să contureze un Conte credibil, dar cu o lentoare în reacţii care a distonat frecvent cu spontaneitatea partenerilor, ezitând parcă să-şi pună în valoare glasul superb chiar şi în arii, oaspetele clujean Sorin Petre Burcă şi-a „exploatat“ din plin irezistibilul haz într-un Figaro suplu, cu nerv şi expresivitate, alături de basul Octavian Vlaicu (Don Bartolo), Ramona Zaharia (Marcellina) şi toţi ceilalţi componenţi ai distribuţiei care, pe lângă glasuri de calitate, au convins că pot constitui o echipă omogenă, bine sudată, cu mult talent scenic, astfel încât totul a fost o „joacă“ încântătoare, iar muzica a beneficiat de o abordare de clasă, datorată şi dirijorului italian David Crescenzi, dar şi excelentei orchestre care, alături de cor (pregătit de Laura Mare) formează un ansamblu redutabil. Iar faptul că majoritatea soliştilor sunt tineri (2 dintre ei – Mihaela Marcu şi Bogdan Zaharia – fiind selectaţi pentru competiţia ce va avea loc, în luna aprilie, la Seul, unde va evolua şi colega lor, Lăcrămioara Cristescu, dar şi tenorul clujean Ştefan Pop - lansat şi el tot pe scena teatrului timişorean) confirmă faptul că „politica“ de promovare şi formare a celor aflaţi la început de drum, care au astfel posibilitatea să debuteze în roluri importante, dobândind experienţa şi ştiinţa atât de necesare unei cariere adevărate, dă roade adesea spectaculoase, directorul Corneliu Murgu reuşind să formeze un ansamblu performant şi unitar în plan calitativ, care… nu dezamăgeşte niciodată. Şi aceasta s-a văzut şi în reacţia entuziastă a sălii, publicul ce invada sala „gustând“ fiecare poantă, aplaudând minute în şir la finalul unui spectacol care, în actuala versiune, va face „serie lungă“.

Pe de altă parte, Opera Naţională Bucureşti, optând doar pentru reluări binevenite şi uneori cu „vârfuri“ dar… fără echipe omogene sub aspect vocal şi scenic, pregătind pentru 20 martie reluarea unui titlu wagnerian „uitat“ de vreo 9 ani – Olandezul zburător (anunţând formule interpretative cu multe noutăţi dar şi cu semne de întrebare, de real interes fiind însă invitarea maestrului Cristian Mandeal la pupitrul spectacolul), precum şi o unică premieră datorată compartimentul de balet, compensează această sărăcie cu oferte „de foyer“, dar care se prezintă de 2-3 ori şi sunt abandonate, deşi unele ar merita o soartă mai bună. Recent, am asistat la Amadeus, un proiect al Fundaţiei Ileana Mustatză, dar prezentat ca fiind o colaborare cu Studioul experimental al ONB, ceea ce trezeşte destule nedumeriri, pentru că un asemenea amalgam „cu muzică de Mozart“ desfăşurat într-un teatru de proză, ar avea circumstanţe atenuante, dar gafele muzicale chiar la Opera Naţională nu mai pot fi scuzate. Întrebarea majoră este, de fapt, de ce se acceptă un director muzical din afară – prof.dr. Dan Ardelean -, atâta timp cât la ONB se cântă toate operele „citate“ în spectacol şi mai ales când se implică din partea teatrului un dirijor – Ciprian Teodoraşcu -, un pianist – Lidia Butnariu -, ba chiar şi un cvartet – „Resonance“ – alcătuit din membri ai orchestrei, deci care cunosc „din interior“ partiturile? Dacă ONB ar fi doar gazdă şi ar oferi doar muzicienii în respectiva producţie, lucrurile ar sta altfel, dar aşa… De ce Figaro îşi cântă aria călărindu-l pe Salieri? De ce Constanze, soţia lui Mozart, soseşte la Salieri să recupereze un manuscris şi brusc îngenunchează şi cântă o arie (măcar să o fi „citit“ din acea partitură…) fără nicio legătură cu momentul? Culmea este că spre final, Salieri, dorind dispariţia lui Mozart, invocă un spirit malefic şi apare Sarastro, cu o imensă pelerină (evident) violet, interpretând aria unui personaj care… simbolizează binele şi înţelepciunea!… Era mai aproape de intenţia răzbunării aducerea Reginei Nopţii care, culmea, chiar îi dă un cuţit Paminei pentru a ucide şi oricum aria se cântă chiar la începutul piesei. Este adevărat că la premieră nu s-a „rătăcit“ niciun cronicar muzical sau vreun meloman, dar nu cred că se miza pe absenţa celor care mai ştiu câte ceva despre muzică… Spectacolul a fost urmărit totuşi de un public numeros, atras în primul rând de „recitalul“ actorului Marius Bodochi (Salieri, eventual Împăratul), secondat de Răzvan Oprea (Mozart), în regia (de asemenea cu destule stângăcii) a tânărului Marcel Ţop, care a combinat fragmente din celebra piesă de Peter Schaffer cu scrisori ale compozitorului într-un melanj ce debutează promiţător, cu bătrânul Salieri foarte bine conturat, invitând spectatorii să-i urmărească povestea, cu o apariţie a lui Mozart la fel de reuşită, dar de-a lungul a peste 2 ore, tensiunea se diluează, iar finalul e incert, aproape ratat. Oricâtă naivitate ar avea Mozart, nu poate să revină la Salieri să-i ceară părerea şi sprijinul, ba chiar şi o haină, deşi ştie că acesta îi este duşman. Iar durerile „de stomac“ se declanşează tot la Salieri acasă, sugerând că ar fi generat apoi stingerea compozitorului… Nu am înţeles nici de ce premiera s-a amânat succesiv din toamna trecută şi nici de ce a fost nevoie ca redingotele şi rochiile, concepute de Anca Cernea, să fie lucrate de Romaniţa Iovan şi Mihaela Drafta, când s-ar fi găsit asemenea costume în garderoba teatrului şi nici aportul lui Divrician la realizarea decorului constând, de fapt, în câteva elemente banale de recuzită. Cât priveşte „inserţia“ din creaţia mozartiană, ariile sau ansamblurile au fost interpretate foarte bine sau onest de către soprana Simonida Luţescu, mezzosoprana Mihaela Işpan, baritonul Vasile Chişiu, basul Marius Boloş, fiind menţionat şi tenorul Şerban Cristache, acompaniaţi corect de instrumentişti sub conducerea precisă a dirijorului Ciprian Teodoraşcu. Poate că nu a costat teatrul, poate că este „altceva“, dar cu siguranţă Amadeus nu ar trebui să fie asimilat unei producţii sub egida Studioului ONB – altfel se naşte întrebarea cum de specialiştii teatrului nu au observat sau cum de au acceptat toate gafele (măcar) muzicale într-o premieră pe care o girează?

(21 martie 2010)

Anca Florea