Qui prodest?

Ultimele stagiuni au adus, la Opera Nationala Bucuresti, cateva premiere care, in mare parte, au stat sub semnul noutatii, propunand titluri care apareau astfel pentru prima oara pe afisul teatrului - Manon Lescaut de Puccini, Simon Boccanegra, Macbeth de Verdi -, ceea ce, evident, este laudabil. S-a readus apoi in repertoriu, dupa 15 ani, o opera indragita de public - Boema de Puccini -, iar in sfera coregrafica, pe langa controversata productie cu Lacul lebedelor de Ceaikovski, s-a montat recent baletul Alba ca Zapada de Cornel Trailescu, ceea ce din nou se cuvine apreciat, pentru ca lucrarea s-a numarat, inca de la premiera absoluta din 1986, printre cele mai reusite creatii destinate copiilor, confirmand, acum, ca rezista timpului, chiar si intr-o viziune coregrafica mai "cuminte".

Astfel s-a prezentat, dupa multa vreme, si o partitura romaneasca, aspect salutar care s-a dorit insa "implinit" prin programarea unor opere intr-un act scrise candva de Nicolae Bretan (1924, respectiv 1939, pe librete proprii), prezentate pentru prima oara publicului bucurestean care, ascultand muzica simpla (in care melodiile vocale, repetand uneori la nesfarsit o unica formula, sunt amalgamate printre marsuri de tip pasoptist si secvente cu ecouri din opera italiana), a incercat sa inteleaga "mobilul" acestei optiuni.
Poate o anume nostalgie clujeana a unora, poate persuasiunea fiicei lui Bretan care, stabilita in SUA, se straduieste de o viata sa promoveze scrierile tatalui sau, au determinat alegerea celor doua opere care probabil vor avea o viata scurta pe scena ONB.

A fost insa un prilej de revenire a apreciatei scenografe Hristofenia Cazacu, dupa decenii, la teatrul unde, in timp, a realizat productii unanim elogiate, inclusiv Horia de (acelasi) Bretan (in 30 iunie 1980); pornind de la faptul ca ambele lucrari au subiecte raportate la vremuri vechi si la simbolul legendei, artista a imaginat, pe un fundal unic, decoruri cenusiu-argintii "de nicaieri" si costume sugestive ce caracterizeaza personajele, mai pregnante in Golem, unde in cabinetul savantului - rabinul Low -, intre masa de lucru, globul pamantesc si patul pe care agonizeaza tanara Ana, se deruleaza drama in care monstrul Golem (foarte bine conturat) se razvrateste pentru ca nu poate deveni om, incercand sa-si ucida creatorul, suferind ca fata nu-l poate iubi, sfarsind prin a ramane un bulgare de lut.
Regia Andei Tabacau-Hogea urmeaza firul povestii care incearca sa propuna repere filosofice si existentiale, beneficiind de interpretarea deosebit de realizata (si sub aspect muzical) a baritonului Adrian Marcan (de la Opera din Brasov) in Golem si a tenorului Valentin Racoveanu (convingator in Low), alaturi de soprana Madeleine Pascu (Ana) credibila scenic, dar excesiv de stridenta in cant, in ciuda glasului frumos, basul Stefan Schuller sustinand rolul Baruch.
De ce a fost nevoie sa se apeleze la corul "Accoustic" (de altfel foarte bun, condus de Daniel Jinga) pentru cateva masuri cantate in culise, ramane un mister.

Si tot intr-o atmosfera destul de macabra, subliniata prin lumina difuza, in tonuri de albastru, Arald a adus si noutatea coregrafiei semnate de Simona Somacescu, binecunoscuta balerina care astfel a aparut intr-o alta ipostaza pe scena unde a cunoscut mari succese interpretative; miscarea destul de restransa dar expresiva a Spiritelor pamantului (elevele Laura Alecsandru, Claudia Iagar, Andreea Hosszu, Eugenia Stoian) nuanteaza actiunea statica, mult mai schematica, prefatata de Poetul (St. Schuller) care canta rasfoind o carte… (sa fie Strigoii de Eminescu?…) in loja din avan-scena, dar cu amplificare (deschisa cam tarziu) cu multi decibeli si, cred, inutila, pentru ca este de fapt singurul personaj (posibil) real, deci nu ar trebui sa se auda din haul lumii.
Apoi, stand pe un imens "tron" de piatra, Magul (Ionut Pascu) povesteste indelung despre Arald, in timp ce o tanara (de aceasta data Maria, dar conturata de aceeasi M. Pascu) zace fara suflare, iar Arald este transformat in strigoi (desi schimbarea mantiei rosii cu cea argintie nu este edificatoare in acest sens) pentru a-i fi alaturi iubitei, cuplul coborand in final in abisuri.
Un monolog care reliefeaza si glasul calitativ, dar si problemele serioase de cant ale baritonului Ionut Pascu, o arie de cateva note prin care tenorul Catalin Mustata si-a facut debutul la ONB, etaland o voce solida, cu acut stralucitor, mereu in forta, cu o expresie lineara, o soprana mai putin solicitata si… gata.

Orchestra a sunat bine, suplu si (pe cat posibil) colorat, intreg ansamblul a fost coordonat cu rigoare si inteligenta de Tiberiu Soare, regizoarea si scenografa s-au straduit sa "scoata" tot ce era posibil din asemenea lucrari care se inrudesc mai ales prin acel "ceva" lugubru si prin tesatura vocala simplista si, paradoxal, dificila (desi compozitorul a fost, ani la rand, bariton la Opera clujeana, abordand deci repertoriul traditional a carui scriitura era de asteptat sa-i fie familiara) si orchestratia inconsistenta.

Un spectacol lucrat cu minutie, cateva debuturi interesante si o revenire demna de aplaudat, o surprinzatoare titrare electronica a textului… cantat in limba romana, o reactie jenat-complezenta a spectatorilor (in mare parte invitati), entuziasmul doamnei Bretan, nemultumirea muzicienilor care se intrebau de ce nu s-a montat o partitura de referinta din creatia autohtona… Qui prodest?…