Reîntâlnire cu Ruxandra Donose

Ne-am obişnuit, de câţiva ani, ca în prima lună din an, în stagiunea formaţiilor Radio să fie programată o operă în concert, aşa încât, şi de această dată, am asistat la un astfel de eveniment, dorinţa de a o reinvita pe mezzosoprana Ruxandra Donose determinând alegerea operei Werther de Massenet, partitură în care a evoluat anterior, în spectacol, şi pe scena de la Covent Garden – Londra, repurtând un succes aparte. Extrem de îndrăgită şi apreciată (din fericire şi la noi), renumita solistă a atras în sala Radio un numeros public, melomani care, în ciuda frigului de afară, înnotând prin nămeţi, au dorit să o asculte „pe viu” interpretând rolul Charlotte, deosebit de solicitant, dar şi ofertant în plan vocal şi expresiv. Iar maniera în care a construit personajul, cu sensibilitate şi dramatism, dar mai ales cu un firesc şi o trăire captivantă, a pus în valoare şi calităţile glasului său de o prospeţime uimitoare, suplu, strălucitor, învăluit într-o infinită bogăţie de culori, precum şi inteligenţa sa cu totul aparte, dublată de feminitate şi eleganţă – pentru că are ceea ce se numeşte „rasă”, o distincţie (interioară şi exterioară) ce vine dintr-o „zestre” nativă, imposibil de „fabricat”.

Probabil că pentru mulţi, atractivă a fost şi lucrarea în sine, prea rar cântată la noi, având totuşi doar câteva repere cunoscute publicului larg şi, poate, paradoxal, tocmai acesta a devenit, pentru unii, un punct de interes. De asemenea, un argument foarte important a fost şi distribuţia echilibrată, astfel încât l-am ascultat cu reală plăcere pe tenorul Hector Lopez în dificilul rol titular, abordând cu mult curaj muzica franceză, străduindu-se să cânte pe cât se poate în stilul specific (dar cu o emisie mult prea „acoperită”), etalând din nou o voce frumoasă şi robustă, cu acut sigur şi metalic, un temperament adecvat nefericitului Werther, apoi pe soprana Irina Iordăchescu, omni-prezentă în ultima vreme (şi) pe podiumul de concert, cântând ca de obicei cu îngrijire şi pregnanţă, deşi, „acoperind” la rândul său excesiv sunetele, s-a îndepărtat de trăsăturile unei tinere fete, aşa cum este Sophie, care ar trebui să fie naivă, sprinţară şi chiar copilăroasă, vocea necesitând o adaptare la acest „profil”. Despre glas calitativ se poate vorbi şi referitor la baritonul Ionuţ Pascu, al cărui timbru are toate datele pentru a cuceri, pe lângă amploare şi incisivitate, dar din păcate lipsa de implicare (sau se înţelegere) au făcut ca Albert să rămână un personaj plat şi sec, replicile fiind expuse şi… atât (cea mai elocventă dovadă ar fi intervenţia sa din finalul actului II când, deşi îşi dă seama că soţia s-a îndrăgostit de un altul, deci ar trebui să fie disperat, furibund sau măcar revoltat, spune imperturbabil „ea îl iubeşte…”).

Exceptându-i pe Oreste Pâslariu-Ranghilov (bas al Teatrului de Operetă) şi pe tenorul Nicolae Simonov (încă student), toţi ceilalţi solişti au fost solicitaţi de la Opera Naţională, în apariţii episodice fiind distribuiţi tenorul Lucian Corchiş şi baritonul Florin Simionca.

La pupitru, ferm, riguros şi precis ca întotdeauna, dirijorul Tiberiu Soare, de asemenea de la ONB, a reuşit să coordoneze impecabil ansamblurile şi relaţia orchestrei cu soliştii (pe care însă intensitatea acesteia i-a „înghiţit” adesea cu totul) sau cu Corul de copii Radio (excelent pregătit de Voicu Popescu), dar mai ales a determinat o implicare reală a instrumentiştilor, obţinând astfel o sonoritate densă, amplă, cu fraze generoase; poate aş fi dorit un plus de poezie, de sensibilitate, de anvergură (şi) în plan expresiv, aspecte care ar fi apropiat demersul muzical (absolut remarcabil) de spiritul romantic al operei şi ar fi subliniat mai pregnant frământările şi contrastele cuprinse în derularea acţiunii, în relaţiile dintre personaje, compensând astfel lipsa decorului şi a ambianţei „de spectacol”.

Apatia sălii în prima parte a serii, determinată şi de acest aspect, dar şi de faptul că superba partitură nu oferă desfăşurări spectaculoase, ci mai curând delicateţe şi trăiri interioare ardente, a fost risipită în actele III-IV, când dramatismul şi, să recunoaştem, cele două arii şi duetul final, au determinat o creştere vizibilă a interesului; iar bucuria de a o asculta pe Ruxandra Donose a adus, şi de această dată, încântarea tuturor celor care ştiu să aprecieze un „artist” în cel mai adevărat sens al cuvântului.

(2 februarie 2012)

Anca Florea