S-a născut un festival

Ideea de a avea un festival care să se desfăşoare între ediţiile Festivalului „Enescu” a fost agreată din prima clipă atât de muzicieni, cât şi de publicul dornic să asculte, în fiecare toamnă, ansambluri de renume, cu dirijori şi solişti pe măsură. Iar primul Festival internaţional al orchestrelor radio „RadiRo”, derulat în perioada 23-29 septembrie, al cărui director artistic a devenit reputatul Christian Zacharias, a propus concerte susţinute, firesc, de către Orchestra Naţională şi Orchestra de cameră Radio, dar şi de către orchestrele simfonice RAI Torino, BBC, Radio France, programate la sala Palatului sau la sala Radio, unde au avut loc şi după amiezele camerale oferite de ansambluri de calitate, doar cvartetul „Voces” având însă legătură directă cu o Radiodifuziune – cea a României -, în rest fiind cumva adiacente structurii ce gravitează în jurul unei formule bine definite ca intenţie.

Se profila un regal de mare muzică, dar încep să cred că a devenit o „tradiţie” ca seara inaugurală să fie ratată, aşa cum s-a petrecut de câteva ori şi în Festivalul „Enescu”, aşa cum s-a întâmplat şi de această dată, Orchestra Naţională Radio evoluând cu însuşi Christian Zacharias la pupitru, dar colaborarea cu un dirijor atipic a determinat o reacţie a ansamblului ce dădea impresia unei reticenţe afişate, în ciuda mimicii extrem de sugestive şi a solicitărilor dirijorale; iar dacă Rosamunda de Schubert era o partitură mai puţin cunoscută, în schimb Simfonia IX de Beethoven făcea parte din repertoriul curent, deci era de aşteptat măcar o frază, un accent, o linie expresivă pe care să le realizeze fie şi din proprie iniţiativă; în aceste condiţii, decalajele şi chixurile de la suflători au trecut în plan secund, insuportabilă fiind monotonia şi lipsa oricărui relief în paginile parcurse de-a lungul serii. Culmea este că şi corul Radio (pregătit de Dan Mihai Goia) a sunat agresiv şi „milităros”, cu destule stridenţe, iar cvartetul vocal nu a avut cum să fie omogen, pentru că soliştii abia s-au întâlnit înainte de concert – exelent bas-baritonul Sebastian Holecek, mezzosoprana Ruxandra Donose cântând frumos, dar într-o secvenţă ce nu i-a permis să se evidenţieze, soprana Sybilla Rubens cu destule probleme, iar tenorul Jorg Durmuller bun în momentul solistic, nu şi în ansamblu. Ce se mai poate spune într-o asemenea situaţie?! Publicul a plecat dezamăgit şi revoltat, muzicienii aflaţi în sală uluiţi de reacţia orchestrei… Dar acelaşi ansamblu a sunat infinit mai bine sub bagheta lui Horia Andreescu, doar câteva zile mai târziu, dispus de această dată să reacţioneze la cerinţele dirijorale – desigur mult mai clare şi comod înţelese de instrumentişti, aşa încât şi în Preludiu şi Fuga de Silvestri şi în Simfonia nr. 5 de Beethoven au reuşit să sune omogen şi dens, să construiasă pagini expresive şi planuri contrastante, iar în Concertul de Brahms l-au acompaniat cu precizie şi din nou într-o manieră adecvată pe reputatul violonist Maxim Vengerov, revenit astfel, după mulţi ani, pe podiumul nostru de concert în ipostază solistică, îndelung aplaudat de publicul numeros, deşi în urma teribilului accident suferit cu câţiva ani în urmă a evoluat cu precauţie, sensibil, cu un ton cald şi rotund, dispărând însă spectaculozitatea performanţei virtuoze, care îl făcea până acum atât de special, chiar dacă adesea exagera în acest sens; iar bisul acordat – o parte lentă dintr-un concert mozartian, în compania orchestrei – a confirmat intenţia de a se menaja. A fost însă, în general, o seară frumoasă – ce a simţit Zacharias care se afla în lojă, ascultând cum cântă Orchestra Radio, care a dovedit că poate să fie şi bună atunci când vrea…

Aşteptată nu nerăbdare, Orchestra Naţională RAI Torino a oferit, de asemenea, două programe diferite, cu Juraj Valcuha la pupitru, colaborând, în Concertul de Ceaikovski, cu violonistul Alexandru Tomescu – solist care i-a dezamăgit până şi pe cei mai fervenţi susţinători ai săi, incert sub aspect tehnic şi intonaţional, neglijent şi… aproximativ, oferind însă în bis un Ysaye mai curat; apoi, Simfonia nr. 3 de Rachmaninov a fost onest rezolvată, dar fără încărcătura romantică sau generozitatea frazelor pe care însăşi muzica le sugera, dar în bis, Interludiul din opera Manon Lescaut de Puccini a fost minunat, semn că „acolo” italienii se simt cu adevărat „acasă”. Iar a doua zi l-au acompaniat cu rigoare pe Christian Zacharias, pianist care a abordat monumentalul Concert nr. 2 de Brahms în maniera sa specific camerală, dar (suprinzător) fără culori sau repere expresive deosebite, fiind doar un parcurs corect şi… atât. Apoi, poemul simfonic Till Eulenspiegel a fost destul de bine conturat, pentru ca o altă lucrare de Richard Strauss – suita din opera Cavalerul rozelor (titlu tradus, cel puţin amuzant, în programul pus la dispoziţie în sală… Cavalerul trandafirului, semn că traducătorul nu avea nici cea mai vagă idee asupra celebrei creaţii, redând „ad literam” în româneşte titlul original) – să fie… aşa cum trebuie, strălucitoare, fluentă, cu elemente sugestive şi valsuri într-un stil impecabil, spre încântarea celor care… îşi cam pierduseră speranţa.

Dar a urmat Filarmonica Radio France – singura care a susţinut doar un concert -, iniţial programată cu celebrul Myung-Whun Chung la pupitru, dar din motive personale acesta trebuit să-şi anuleze toate contractele din septembrie, aşa încât a fost solicitat Ion Marin să preia bagheta; după Concertul de Dvorak, în care violoncelistul Jian Wang a surprins prin sunetul agresiv şi cântul în forţă, dar infinit mai calitativ în secvenţele meditative, superb în bis (o melodie chinezească), am ascultat o versiune excepţională a Simfoniei nr. 6 de Şostakovici, apreciind nu doar sonoritatea ansamblului, ci mai ales capacitatea de a reliefa tensiunile, ironia uneori aproape grotescă, alternând cu momente lirice, într-o construcţie clară şi perfect condusă, devenind unul dintre reperele din festival. Chung figurează în caietul-program, anulând cu doar două săptămâni înainte de concert, aşa încât, logic vorbind, lucrarea ar fi trebuit pregătită anterior, poate chiar înainte de concediu, sub bagheta sa, ca dirijor permanent al Filarmonicii, mai ales că abordase şi alte simfonii de Şostakovici deopotrivă la Boston sau în Japonia; în ce măsură ceea ce am ascultat i se datorează sau a fost rezultatul colaborării de câteva zile cu dirijorul român, este mai puţin important, publicul bucurându-se de acea interpretare cu totul specială.

Ultimele două seri au revenit Orchestrei Simfonice BBC, cu Jukka-Pekka Saraste la pupitru, binecunoscut dar dezarmant prin faptul că aproape în permanenţă s-a rezumat la… a bate măsura, fără nerv, fără strălucire sau logică a demersului artistic, apreciind însă maniera în care oaspeţii au realizat Rapsodia I de Enescu (nu şi cea de a doua), precum şi acompaniamentul Fanteziei Scoţiana de Buch, opus nu foarte inspirat, beneficiind însă de excepţionala interpretare conferită de violonista Viviane Hagner, superbă sub toate aspectele, sensibilă, expresivă, romantică fără a exagera, cu o tehnică virtuoză dar niciodată ostentativă, cântând cu un firesc şi o eleganţă de mare clasă; din păcate, nici Simfonia nr. 9 de Schubert, nici, în seara finală, Simfonia nr. 4 de Şostakovici, nu s-au ridicat la nivelul pretenţiilor (noastre), parcuse plat, anost, parcă interminabil. Nici chiar în Rapsodia de Rachmaninov pe o temă de Paganini – în care solist a fost pianistul Dan Grigore – nu am regăsit anvergura, trăirea intensă, percutanţa şi strălucirea care… se află în partitură, în esenţa muzicii autorului.

Dar am asistat, la sala Radio, la o conferinţă deosebit de interesantă, în care Christian Zacharias a vorbit despre ceea ce este specific sonorităţii schubertiene, exemplificând, dorind să decodifice câte ceva despre subtilitatea şi specificul creatorului pe care artistul îl îndrăgeşte şi îl cântă cu pasiune; pe acel podium au cântat şi excelentul cvartet german „Rivinius” (Schubert, Dediu, Faure etc.), şi cvartetul ieşean „Ad Libitum” (Borodin, Stravinski, Schubert), avându-l ca invitat pe violoncelistul Julian Steckel, apoi cvartetul „Voces” colaborând cu Zacharias, dar şi cu Săndel Smărăndescu la contrabas sau cu Bogdan Bişoc – violă (în cvintete de Schubert şi Mozart), iar Orchestra de cameră Radio, condusă de Paul Meyer, a propus un program Mendelssohn-Bartholdy, Concertul pentru vioară, pian şi orchestră de coarde (soliste Isabelle Van Keulen şi Luiza Borac) fiind încadrat de Uvertura Hebridele şi Simfonia nr. 3, prezentate cu acurateţe şi dorinţă de a se ridica la nivelul unui festival internaţional. Din păcate, la acele manifestări de după amiază, spectatorii au fost, în general, destul de… răzleţi.

Ar fi greu să pot alege un punct culminant al festivalului, ansamblurile sosite din străinătate, cu o reputaţie de „mari orchestre”, cucerind şi… au dezamăgind chiar într-o singură seară, dirijorii şi soliştii stârnind, pe bună dreptate, entuziasmul sau… enervarea, publicul destul de numeros de la Palat aplaudând… şi când nu era cazul; dar privind în general, prima ediţie a „RadiRo” a fost o reuşită, un început de bun augur, demonstrând că… se poate.

(1 octombrie 2012)

Anca Florea