Sărbătoarea muzicii la Teatrul Naţional

La finalul unei stagiuni bogate, aplaudată de un număr impresionant de spectatori, Teatrul Naţional din Bucureşti a oferit o seară cu totul aparte, sub semnul Sărbătorii muzicii, celebrată de mulţi ani în Franţa, dar şi la noi, începând din 21 iunie. Şi s-a dorit a fi un moment special, prin care să fie inaugurat pianul de concert Yamaha, pe care teatrul l-a achiziţionat cu sprijinul Ministerului Culturii, instrument ce trebuia „cântat” de un interpret pe măsură, directorul Ion Caramitru invitându-l deci pe Dan Grigore să susţină un adevărat recital, alături de muzicieni şi actori de elită. Aşa cum s-a menţionat şi în conferinţa de presă, spectacolul a fost gândit ca o întâlnire între prieteni, într-o relaţie lejeră, punctată de secvenţe de improvizaţie, programul rămânând, până în ultima clipă, un „secret” dezvăluit doar pe scenă, sub lumina reflectoarelor. Amfitrion a fost, firesc, actorul Ion Caramitru, iar „erou principal”, evident, pianul care s-a aflat în centrul scenografiei elegante (semnată de Florilena Popescu-Fărcăşanu), în care sfeşnicele înalte, lumânările aprinse, jilţurile şi jocul de lumini au conferit o atmosferă ideală pentru un asemenea eveniment.

Sunetul plăcut al pianului – poate uşor aspru la început -, a fost relevat publicului ce invada sala prin Coralul de Bach şi Impromptu de Schubert interpretate de Dan Grigore în maniera sa binecunoscută, abordând apoi, în alternanţă cu intervenţiile actorilor, alte opusuri din marea literatură dedicată claviaturii, precum Pasărea profet de Schumann, Preludii de Rachmaninov, o încântătoare Poveste a bătrânului negru sau două Valsuri de Chopin. Dar a cântat şi alături de Johnny Răducanu, care a propus două dintre piesele sale – Cântec de leagăn şi Doinind -, apoi împreună cu excelentul violonist Gabriel Croitoru – punând în valoare sunetul cald al viorii lui Enescu, un Guarneri pe care a interpretat Tristeţea dragostei, Capriciu vienez, Frumosul rozmarin sau Mic vals vienez -, un alt invitat fiind pianistul Mihai Ungureanu, care a optat pentru o Mazurcă de Chopin şi Dansul focului de De Falla, iar alături de fostul său profesor, Dan Grigore, a tălmăcit, la 4 mâini, două Dansuri ungare de Brahms.

Oaspete mult aşteptat de public, soprana Angela Gheorghiu, acompaniată de acelaşi maestru, a abordat un repertoriu divers, mai puţin prezent în recitalurile sale, de la cele două miniaturi de factură folclorică semnate de Tiberiu Brediceanu, la liedul Morgen de Richard Strauss, colaborând şi cu violonistul Gabriel Croitoru în sensibila Elegie de Massenet, apoi la aria din musicalul My Fair Lady de Moewe şi piesa Les filles de Cadiz de Delibes, pentru ca în bis să revină la genul care îi este cel mai familiar – opera -, prin aria din Tosca de Puccini. Schimbând 3 ţinute vestimentare, elegante sau… estivale, mereu zâmbitoare, în centrul atenţiei, înconjurată de prieteni iluştri, aşa cum ea însăşi declara, solista a fost „ea însăşi” şi a dovedit că se simte bine într-un asemenea anturaj, cu asemenea spectatori.

Paginile muzicale au alternat, într-o derulare agreabilă, cu versuri de Mihai Eminescu în rostirea cu Ion Caramitru, Melancolie fiind recitată în sonurile Sonatei lunii de Beethoven, rememorând astfel celebrele recitaluri de altădată realizate împreună cu Dan Grigore, apoi Horaţiu Mălăele a ales poeme de Nichita Stănescu, Nazim Hikmet sau Ion Cocora, dar şi un monolog „de actualitate”, mult gustat de asistenţă, Radu Beligan a dorit să recite din Topârceanu, citind apoi, spre deliciul publicului, „muşatisme”, iar Victor Rebengiuc a preferat poeme de Puşkin şi monologul lui Prospero din Furtuna shakespeareană.    

Mari maeştrii ai scenei noastre, într-o seară minunată care a încheiat „în forţă” stagiunea Teatrului Naţional, prefaţând, poate, un nou ciclu de muzică şi poezie în viitoarea stagiune. Probabil că foarte puţini dintre cei aflaţi în sală, entuziasmaţi de „întregul” artistic, nu au remarcat sau nu au dat importanţă micilor imperfecţiuni interpretative, preferând să se bucure de reîntâlnirea cu nume mari ale scenelor noastre. Şi totuşi, la final, poate ar fi fost mai firesc să revină la aplauze toţi maeştrii prezenţi în spectacol, nu să stea în picioare, ascultând bisul sopranei, pe care astfel au aplaudat-o alături de publicul care, cu siguranţă, îi ovaţiona şi pe ei, dar impresia era alta…

O producţie inedită şi binevenită, care s-ar fi numit, poate, În jurul unui pian, dar am asistat, pur şi simplu, la Sărbătoarea muzicii la Teatrul Naţional.