Seară spaniolă

La mijloc de martie, cu timide semne de primăvară, la sala Radio, excelentul violoncelist Răzvan Suma a oferit o „seară de muzică spaniolă”, în compania pianistului Josu Okinena, sosit chiar din Peninsula iberică, „simţind” deci specificul ritmico-melodic al acelor sonuri atât de speciale. Colaborând într-o relaţie artistică perfect echilibrată, cei doi interpreţi au etalat nu doar performanţă tehnică şi muzicalitate, ci mai ales sensibilitate plină de căldură, tristeţe sau poezie, reliefată în cantilene sau în piesele inspirate de tradiţionalul „cante hondo”, alternând însă cu secvenţe virtuoze, dificile şi solicitante, amintind pregnant de structurile de flamenco, de mare efect fiind, de asemenea, acel pizzicato „ca de chitară”. Fără excese, cu o siguranţă calmă, zâmbitori şi charismatici, tinerii solişti au încântat în partituri celebre şi deopotrivă în pagini mai puţin cunoscute, publicul numeros şi entuziast (aplaudând şi… după fiecare parte a sonatelor sau suitelor) bucurându-se realmente să (re)descopere creaţii de Cassado, Nin, De Falla, dar şi de Donostia, Larrauri, Ondarra (care le-a dedicat interpreţilor piesa Medievalesca).

Violoncelul are, la Răzvan Suma, profunzime, linie elegantă, expresivitate aproape vocală (de altfel suita de De Falla este mult cântată şi versiunea pentru mezzosoprană), desfăşurându-se în voie în special în momentele de amplă respiraţie, evocatoare sau nostalgice, sentimentale şi totuşi cu o anume simplitate firească, până şi izbucnirile spectaculoase rămânând „bine temperate”. Iar partenerul său de scenă, Josu Okinena, se pliază cu fineţe şi promptitudine discursului solistic şi intenţiilor interpretative, aducând şi percutanţa mecanicii pianistice, cu atacuri şi articulări adecvate spiritului spaniol, rezultatul devenind o încântare pentru ascultătorul avizat sau nu. Şi tocmai de aceea, rar am văzut, la un recital instrumental, o sală atât de plină şi de entuziastă; desigur, muzica spaniolă atrage ca un magnet, dar are impact numai dacă este redată aşa cum trebuie, cu trăirea şi implicarea cerută, dar şi cu reţinerea (sau autocenzura) care, aparent paradoxal, caracterizează cântul şi dansul atât de interiorizat şi tensionat al folclorului iberic.

Aplauze prelungi, ovaţii, flori şi o stare „de bine” au încununat o „seară spaniolă” plină de farmec şi cu o subliniată notă de inedit prin idee în sine, oferită cu talent, pasiune şi tinereţe… matură.

(25 martie 2013)

Anca Florea

foto: Virgil Oprina