Seri frumoase în festival

Ultimele două zile din Festivalul organizat de Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa au propus repere atractive, adresate unui public larg, cu gusturi şi opţiuni diverse, aşa cum a fost cea de a treia premieră inclusă în seria acelor manifestări – poemul coregrafic L’Heure d’or de Paris, realizat de balerinul-coregraf Horaţiu Cherecheş (care a semnat şi scenografia) pe un colaj muzical „din lucrările marilor compozitori francezi şi chansonete”; dacă în prima parte a dorit să valorizeze jocul „umbrelor” în „contre-jour” pe panouri luminate în albastru sau roşu, apelând la mijloace de expresie specifice baletului clasic, în special în tradiţionalele evoluţii în duo, aducând şi un moment „la bară” sugerând poate sala de studiu, cu sau fără legătură clară cu partitura muzicală (înregistrări nu foarte reuşite, surprinzând agresivitatea secvenţelor pianistice, calitatea solo-ului de violoncel etc.) în partea a doua s-a apropiat mai mult de atmosfera de cafenea pariziană, unde aceiaşi balerini, în costume cam fără legătură cu spaţiul şi spiritul respectiv (păstrând lumina roşie-albastră difuză, mesele şi scaune la care stăteau în momentele de „respiro” sugerând locaţia, probabil dintr-o tavernă), dansau pe muzica unor chansonete celebre, cântate „live” de Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Marius Eftimie (dar cu „negativ” în orchestraţia lui Lucian Vlădescu), în general aproape de maniera cerută de acest gen foarte special. Şi chiar dacă finalul a adus un fragment din Bolero de Ravel, setul de combinaţii şi mişcări coregrafice a rămas cam la fel, dar bine interpretate de 14 balerini (printre care şi Horaţiu Checheş, dar şi Aliss Tarcea, Eliza Maxim, Sergiu Dan, Irina Ganea-Mihaiu, Amalia Mândruţiu, Jeonil Yoon), tineri, frumoşi, uneori performanţi, într-o relativă sincronizare, dar cu multă implicare şi dorinţă de a oferi un spectacol de succes. De ce se schimbă şi se inversează locul paravanelor, dacă proiecţia şi rezolvarea coregrafică rămâne pe aceleaşi coordonate, nu am prea înţeles, dar autorul precizează în programul de sală că a dorit să se raporteze la oglindă, paravan, apă, cu trimiteri la teatrul „Kabuki”, într-un „labirint spectacular şi o deschidere spre infinit”. Perceput ca atare sau nu, spectacolul creşte cu siguranţă în partea secundă, mai ales prin implicarea soliştilor vocali, care aduc o diversificare binevenită într-o derulare destul de uniformă.
 

A doua zi, cu Adrian Morar la pupitru, orchestra teatrului şi câţiva solişti îndrăgiţi au oferit un concert din opere celebre, mult gustate de spectatorii care au aplaudat pe bună dreptate glasuri generoase, adesea realmente cuceritoare, precum şi, în majoritate, dublate de expresivitate şi de ceea ce numim, generic, interpretare. După uvertura la Freischutz de Weber, am ascultat cavatina Norinei din Don Pasquale, apreciind calitatea vocală, tehnica bine pusă la punct şi supleţea, verva şi strălucirea tinerei soprane Laura Dumitru-Eftimie, pe care am reascultat-o cu plăcere şi valsul Julietei din Romeo şi Julieta de Gounod, luminos, plin de farmec, sau în duetul din Elixirul dragostei de Donizetti, partener fiindu-i tenorul Marius Manea, din păcate prea rar prezent pe scenele noastre (dar din motive care… nu prea ţin de organizatori), într-o formă „de zile mari”, aşa cum a demonstrat şi în ariile din Bal mascat şi din Luisa Miller de Verdi, abordate cu aplomb şi anvergură solistică; o soprană spinto-dramatică excelentă – Dragana Radakovic din Serbia – a impresionat şi prin materialul vocal aparte, dar mai ales prin încărcătura, temperamentul, trăirea ardentă, siguranţa şi inteligenţa interpretării, atât în ariile din Atilla şi Forţa destinului de Verdi, cât şi în duetul din Trubadurul, alături de baritonul Ştefan Ignat, mereu incisiv şi tentat să sublinieze forţa sa vocală, ca şi în aria din Don Carlo de acelaşi compozitor; în lumea verdiană am rămas şi prin duetul din Otello, abordat de soprana Elena Rotari şi tenorul Alfredo Pascu, prilej pentru acesta de a-şi etala glasul devenit aproape baritonal, condus cu eleganţă şi expresivitate, date regăsite, cu mici rezerve, şi în aria din Turandot de Puccini, „piesă de rezistenţă” în reprertoriul oricărui tenor cu asemenea potenţial; şi tot din opere pucciniene - Gianni Schicchi şi Boema – a ales soprana albaneză Arlinda Morava arii de efect, susţinute cu acurateţe şi sinceritate, în timp ce Elena Rotari a ales aria din Rusalka de Dvorak. O salbă de voci bune, frumoase sau chiar superbe, spre încântarea celor care astfel s-au bucurat să reasculte pagini îndrăgite în interpretări entuziast aplaudate. Iar seara s-a încheiat cu un bal care a adus şi rochii de seară şi paşi de vals şi cupe de şampanie şi o formaţie foarte bună care a asigurat „antrenul”, la finalul unui festival pe care şi toţi cei implicaţi în concepţia şi realizarea lui, dar şi publicul, îl pot considera reuşit, gândind deja la surprizele viitoarei ediţii. 

 

(13 noiembrie 2012)