Spectator la Staatsoper München

La Staatsoper München – cea mai importantă scenă lirică din Germania (şi nu numai), am avut ocazia să urmăresc două spectacole în care au evoluat 3 minunaţi tineri din România, nume deja extrem de bine cotate în Europa şi chiar în SUA.

Astfel, în noua montare a operei Don Giovanni, soprana Laura Tătulescu a cântat superb rolul Zerlina, fiind, fără îndoială (aşa cum au apreciat şi cronicile) de departe cea mai bună dintre solistele incluse în distribuţie, prin frumuseţea glasului generos, vibrant, prin maniera în care ştie să abordeze stilul mozartian (colaborarea cu Muti, Armiliato şi alţi mari dirijori, la Staastoper Viena, punându-şi amprenta benefică), având şi charismă şi vervă scenică, deşi a fost nevoită să se conformeze unor cerinţe regizorale cel puţin ciudate; un debut aplaudat şi unanim apreciat de presă şi de publicul foarte dificil şi greu de mulţumit.

Partenerul său, în rolul Masetto, a fost Levente Molnar, bariton cu o calitate vocală aparte, suplu şi expresiv şi în jocul de scenă, reeditând succesul repurtat anterior, în acelaşi personaj, la Covent Garden, unde a fost invitat să contureze şi rolul Figaro din opera rossiniană; puţini ştiu însă că s-a născut în Harghita, a studiat canto la Oradea şi Cluj, lansându-se apoi într-o carieră care, la doar 26 de ani, însumează numeroase reuşite.

Trebuie spus că soliştii au fost excepţionali sub toate aspectele, Mariusz Kwiecien cucerind în rolul titular prin glasul condus cu măiestrie şi nerv, cu un farmec irezistibil, dar şi cu o experienţă conferită de cele peste 15 producţii cu această partitură în care a evoluat în lume; un nivel la care s-au ridicat şi Alexis Esposito, bariton de anvergură, actor de calibru în Leporello, şi tenorul Pavol Breslik, realizând un Don Ottavio viril, departe de imaginea fără personalitate cu care ne-am obişnuit, cântând de asemenea la cote performante, fiind, de altfel, cel mai aplaudat din întreaga distribuţie, ceea ce, sincer, mi s-a părut cam disproporţionat; impresionant, cu glas de tunet, basul Phillip Ens a convins în Comandor, obligat însă, în scena din cimitir, să apară printre hălci de carne agăţate într-un fel de măcelărie, pentru ca în tabloul final să fie îmbrăcat în episcop…
De altfel, acel moment se petrece în… bucătărie, unde Giovanni şi Leporello gătesc şi se amuză.

Costumele sunt actuale, ba chiar Donna Elvira poartă un pardesiu roz şi bocanci, cu un rucsac în spate, Zerlina este îmbrăcată în fustă de blugi, bluză albă şi cisme (din păcate, s-a renunţat la frumoasa rochie în care a fost fotografiată pentru programul de sală), dar Giovanni apare şi în costum auriu, schimbă peruci diverse…
Nu ştiu nici de ce Leporello trebuie să se dezbrace aproape complet pentru a demonstra că… nu e Giovanni, de ce Donna Anna are ciorapii rupţi, de ce Giovanni cântă serenada lipit de Elvira, pe care o mângâie… Leporello, de ce în duet Zerlina şi Giovanni stau nemişcaţi şi multe altele.
Cât despre faptul că totul se petrece în lăzi pentru decoruri, suprapuse, transformate succesiv în locaţii ale acţiunii…
La final, până şi publicul atât de obişnuit cu montări „originale” a huiduit regizorul, de asemenea teribile „buuh”-uri având parte şi renumitul dirijor Kent Nagano, care nu a convins începând cu uvertura, deşi orchestra şi corul au sunat în general bine (chitara a fost însă sub orice critică…).

În seara următoare, l-am aplaudat pe tenorul Marius Brenciu în rolul Lenski din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, interpretat excelent şi vocal (sensibil, expresiv, cu replici percutante) şi scenic, dansând dezinvolt, construind un personaj departe de visătorul naiv creat de obicei, performanţa sa artistică fiind răsplătită cu ovaţii, semn că este deosebit de îndrăgit (şi) la Munchen.
În rolul Oneghin, baritonul Michael Volle a avut şi prestanţă şi temperament şi glas generos, deci tot „arsenalul” necesar personajului, în timp ce soprana Irina Mataeva, fără a avea un glas special, a fost impecabilă în Tatiana, delicată, sensibilă, perfect adecvată şi ca prezenţă scenică; de asemenea, basul Steven Humes a convins în Gremin, dar mezzosopranele au avut deficienţe vocale surprinzătoare.
Deşi nu au lipsit nici de această dată decalajele, ansamblul a sunat parcă mai omogen şi dens cu Dmitri Jurowski la pupitru, iar regia lui K. Warlikowski, mai temperată totuşi, contrariază prin gafe şi confuzii, dar excelează în streaptease masculin, travestiţi etc., acţiunea plasându-se prin anii ’50, într-un decor unic, în care patul joacă un „rol” important. Trecând peste astfel de aspecte, spectacolul a avut unitate în plan muzical, cu câteva „vârfuri” incontestabile, dar şi fluenţă ca derulare scenică, propunând o „recitire” a operei se pare apreciată de melomanii germani.

Iar seria reprezentaţiilor alternative cu Don Giovanni şi Evgheni Oneghin continuă şi în zilele viitoare, artiştii noştri având succesul asigurat cel puţin la nivelul primelor spectacole în care i-am aplaudat cu reală plăcere şi emoţie.

(6 noiembrie 2009)