Surprize plăcute şi revederi ... amestecate

„Serialul” evenimentelor propuse de teatrele lirice a continuat cu reluarea operei Cenerentola de Rossini la Opera Naţională Bucureşti, aducând şi câteva noutăţi în distribuţie, un public destul de numeros aplaudând montarea inspirat realizată, în urmă cu câţiva ani, de regizorul vienez Peter Pawlik, în scenografia sugestivă, amuzantă şi funcţională imaginată de Vesna Rezic (decoruri) şi Barbara Bourek (costume) din Croaţia, astfel încât decorurile să devină „personaje” implicate în acţiune, iar costumele să caracterizeze eroii, plasaţi … oriunde şi oricând. O co-producţie cu Teatrul din Zagreb, sponsorizată de C.E.E. Musiktheater, care îşi păstrează fluenţa şi respectă mai toate reperele regizorale, chiar dacă şi-a mai pierdut din farmec, din umor şi vervă, poate şi pentru că, în afara lui Petru Burcă, structural „născut” pentru rolurile comice, de compoziţie (de altfel singurul care a stârnit râsul celor din sală prin modul în care l-a interpretat pe Don Magnifico), ceilalţi solişti care ar fi trebuit să contureze personaje la fel de comic-groteşti nu au reuşit decât în parte să convingă; mezzosoprana Sidonia Nica a fost doar o prezenţă simpatică în Tisbe, iar soprana Ioana Mitu, debutând în Clorinda, s-a răsfăţat, dar în aria finală (cântată cu destule probleme) a „ieşit” din tiparele cerute, devenind mai curând … Rosina; adevărul este că cele două „surori vitrege” au încetat să se mai comporte conform cerinţelor regizorale în timpul ariei Angelinei, ascultând, pur şi simplu, cât de frumos evoluează mezzosoprana Maria Jinga care, cu adevărat, în acel rol titular, a cucerit sub toate aspectele, dovedind din nou că are un glas generos, condus cu eleganţă, rigoare şi expresivitate, că ştie să confere credibilitate eroinei sale, extrem de feminină, sensibilă şi strălucitoare deopotrivă.

Dacă bas-baritonul italian Marco Di Sapia, comparativ cu seara premierei, a fost mai puţin convingător în Alidoro, tenorul Gheorghe Vlad, în debut absolut ca solist pe scena ONB (şi nu numai) a constituit o surpriză deosebit de plăcută, vocea sa caldă, de un lirism pregnant, susţinută pe date naturale care-i permit şi o coloratură sigură şi acute dezinvolte, beneficiind şi de muzicalitate şi, ceea ce întâlneşte tot mai rar, de un „simţ” al stilului bel-canto ce-i asigură frazarea cerută de partitura solicitantă; cu o prezenţă scenică agreabilă şi o mişcare ce nu trăda lipsa de experienţă, construind o relaţie firească în special cu Maria Jinga, foarte tânărul tenor este, cu certitudine, o „achiziţie” a teatrului, meritând din plin să fie distribuit şi în alte roluri care cer performanţă vocală, ceea ce va asigura şi o calitate reală a spectacolelor şi, totodată, îi va permite să găsească soluţii pentru a elimina micile carenţe de emisie (în special în egalizarea sunetelor din ameţitoarele „fiorituri”) şi să capete un plus de anvergură. Cred că am asistat la „naşterea” unui tenor cu certe perspective într-o carieră de perspectivă. Şi tot în debut, baritonul Şerban Vasile, şi el colaborator al ONB, a abordat rolul Dandini, rezolvându-l cu acurateţe, deşi glasul său amplu nu are supleţea cerută de scriitura rossiniană, fiind mult mai „acasă” în partituri „de linie” (aşa cum a dovedit, de altfel, în Oneghin); iar dorinţa de a fi… amuzant a determinat o supra-licitare cam puerilă în special în ultimul tablou, făcând notă discordantă cu cei din jurul său. Incontestabil, materialul său vocal are însă calităţi care pot fi puse în valoare în multe alte roluri, dar nu de această factură.

La pupitru, după o absenţă (cel puţin aparent) inexplicabilă, s-a aflat Adrian Morar, dirijând cu calmul şi siguranţa sa dintotdeauna, chiar dacă orchestra nu a sunat deloc omogen (ba chiar s-a simţit un anume plictis), rezolvând uşoarele dezechilibre în raport cu soliştii (în ansambluri), coordonând eficient şi relaţia cu formaţia bărbătească a corului (pregătit de maestrul Stelian Olariu) care a sunat din nou… aşa cum trebuie.

Un spectacol curat, cu momente de efect şi, uneori, amuzante, cu o echipă solistică tânără care, în parte, a meritat aplauzele prelungi ale spectatorilor şi care astfel poate atrage în sala Operei şi alţi iubitori de muzică bună şi de voci frumoase, în seri de relaxare pentru melomani şi chiar pentru cei care poate vor intra pentru prima oară într-un teatru liric.
Cât despre faptul că „specialiştii” şi cronicarii au strălucit prin absenţă… Poate altădată…

(27 februarie 2012)

Anca Florea