Surprize şi reîntâlniri la Opera din Iaşi

În prag de Sărbători, Opera din Iaşi a readus pe afiş, după câţiva ani de „tăcere”, o partitură deosebită – Gianni Schicchi de Puccini -, operă într-un act solicitantă şi dificilă pentru că nu abundă în arii şi duete, în schimb ansamblurile sunt numeroase şi umorul trebuie să rezulte din replicile scurte, din inflexiuni vocale şi atitudini scenice sugestive. Şi tocmai de aceea, regizorul are nevoie de multă imaginaţie şi de interpreţi care să fie cu adevărat buni actori.

Montată în trecutele stagiuni de către Anda Tăbăcaru-Hogea, lucrarea rămâne pe coordonate tradiţionale, cu personaje bine conturate, cu o mişcare destul de alertă, în decorul camerei unui „înstărit” florentin şi costume de epocă, dar – destul de „codificat” – cu elemente din instrumente muzicale (scenografia Viorica Perju), totul cu o alură uşor ironică, poate chiar cu o tentă de grotesc. Dar în acel context care sugerează plasarea în veacul XIII, aşa cum a fost gândită de autori, devine cel puţin ciudată… maşinuţa ultra-modernă cu care se joacă Gheraldino…

Din fericire, în seara reluării, eroii decupaţi din Divina Commedie de Dante au fost întrupaţi de solişti în general tineri, cu voci frumoase şi mai ales foarte expresivi şi maleabili în plan scenic, formând o echipă omogenă, perfect sudată, astfel încât spectacolul a avut cursivitate, logică şi umor deloc „îngroşat”, o dovadă elocventă fiind apariţia decrepitului doctor – Maestro Spineloccio – amuzant îmbrăcat, dar o adevărată creaţie în plan interpretativ, Eduard Sveatchievici realizând un rol de compoziţie excelent. De altfel, fiecare dintre cei implicaţi a devenit un prototip cu relief şi pregnanţă, într-o satiră care, deci, este încărcată de ironie împinsă uneori până la bătaia de joc clar afirmată. Începând cu Gianni Schicchi, în care baritonul clujean Marian Pop, deşi în debut, a fost cuceritor, inteligent şi fără excese, cu o supleţe şi o vervă structurală care l-au impus, în timp, şi în alte roluri ce-i „exploatează” talentul de actor, cu o mimică şi o plasticitate care au avut şi spontaneitate şi farmec, „trădând” profesionistul format pe scene importante din lume; aşa cum glasul său calitativ şi maniera de a rosti cuvântul, cu dezinvoltură şi sens, i-au încântat pe cei care, poate, îl ascutau pentru prima oară, dar şi pe cei care îl ştiau încă din primii săi ani de carieră, apreciind acum şi temperarea unor exagerări din apariţii anterioare, sperând că va reveni (şi) într-o partitură „de linie”. Bunul său prieten, basul Petre Burcă, i-a fost partener de scenă şi de această dată, dar într-un mai sobru Simone, remarcabilă fiind şi mezzosoprana Florentina Onică, debordantă şi… parcă făcută pentru La Ciesca, reuşind prin doar câteva accente şi intervenţii să stârnească hohote de râs; în distribuţia numeroasă am remarcat şi materialul vocal al mezzosopranei Laura Scipcaru (Zitta) şi generozitatea glasului frumos al basului Octavian Dumitru (Betto) şi debutul lui Cătălin Berea (în Marco), alături de Aurel Bălae (Gherardo), Diana Bucur (Nella), Victor Zaharia (Ser Amantio), Ştefan Dragoş (Pinellino) sau Ionuţ Todică (Guccio), dar şi siguranţa micului Marcu Şerbănuţă în Gherardino. În derularea conflictuală şi anecdotică a acţiunii cu atâtea personaje caricaturale, cuplul îndrăgostiţilor face o notă aparte, aducând lirismul, sensibilitatea şi tinereţea care… lipsesc cu desăvârşire la cei din jurul lor; iar soprana Ana-Maria Donose-Marcovici este şi o prezenţă încântătoare, cu un glas pe măsură, condus cu rigoare şi cu o frazare adecvată (chiar dacă timbrul său este mai aproape de eroinele poetic-sentimentale, mai puţin de sonoritatea cristalină a unei copile), cântând în compania… soţului său, cunoscutul tenor Cosmin Marcovici, agreabil Rinuccio (obişnuit, la rândul său, cu partituri eroic-dramatice), alcătuind astfel un veritabil cuplu.

La pupitru, un alt tânăr – Cristian Oroşanu -, pe care l-am urmărit, după mulţi ani, conducând cu fermitate şi precizie o structură vocal-orchestrală complexă, obţinând o coloristică diversă din partea orchestrei, maturizarea şi experienţa acumulată şi în calitate de dirijor al Filarmonicii din Braşov, precum şi în colaborările sale externe, recomandându-l acum ca un bun dirijor, stăpânind partitura fără teribilisme, echilibând permanent aportul fosă-scenă, aşa încât l-am redescoperit cu plăcere, mult schimbat faţă de perioada în care a activat, spre exemplu, la Opera bucureşteană.

Deşi în Săptămâna Mare, sala a fost plină, iar publicul a „gustat” poantele şi a aplaudat entuziast performanţa artistică a interpreţilor, răsplătind talentul lor şi efortul implicării totale pentru reuşita unui spectacol pretenţios dar, după cum s-a văzut, cu mare priză dacă este realizat cu dăruire şi profesionalism. Şi pentru toate acestea, cu siguranţă… au fost iertaţi că au evoluat într-o secvenţă decupată din… Infernul dantesc…

(13 aprilie 2012)

Anca Florea