Un „Bărbier“ atipic la Opera din Iaşi

La Opera din Iaşi, avalanşa premierelor a continuat, la început de primăvară, cu noua montare a operei Bărbierul din Sevilla de Rossini, partitură care astfel a revenit, după multă vreme, în repertoriul curent al teatrului, aşteptată cu nerăbdare de publicul care a invadat sala la primele două reprezentaţii, ovaţionând entuziast un spectacol conceput pe coordonate moderne, în regia şi scenografia italianului Matteo Manzzoni, care semnează totodată şi luminile (schiţe Marina Montelli, montaj video Massimo Bruno Giannoni şi Cristi Iniceru). Dorind să propună o abordare „mai altfel”, primul act se derulează în costume de epocă, la care se renunţă apoi în favoarea unui amalgam ce alătură vesta galbenă a lui Figaro, rochiar roşu-aprins, mulată şi sexy a Rosinei, costumul alb sau uniforma „de camuflaj” purtate de Almaviva, pijamaua lui Don Bartolo, costumul negru „de stradă” al lui Don Basilio sau fustiţa… bătrânei Berta, corul apărând fie în haine simple de secol XVIII, fie în „uniforme” de posibili ofiţeri ce mimează sosirea pe cai, soldaţii purtând şi ei uniforme „de camuflaj”, având şi puştile „aferente”. Pe de altă parte, Bartolo este un vârstnic bonom care urmăreşte la televizor un meci cu… Steaua, apoi în timp ce Basilio cântă aria calomniei” are loc, pe pat, o fierbinte „scenă de amor” în urma căreia tânărul… calomniat se retrage umilit-înciudat, Berta îşi cântă aria înconjurată de bărbaţi care îi fac o curte asiduă, dar coriştii ce-l însoţesc pe Fiorello rămân în stop-cadru cât timp Almaviva îşi parcurge serenada, deci devine de neînţeles de ce acesta îi plăteşte pentru servicii pe care… nu le-au făcut, acelaşi Conte „uită”, în actul II, că ar trebui să fie „beat”, în ultimul act Bartolo pleacă de acasă… în pijama, iar de-a lungul întregii reprezentaţii cele trei module ce alcătuiesc decorul sunt rotite excesiv de mult şi cam fără rost, ba chiar cu tentă „ilustrativă” - în timpul cavatinei lui Figaro apare „prăvălia” sa, modulul se roteşte în poziţia iniţială, pentru ca după câteva minte, în duetul cu Almaviva, să vedem din nou acea „frizerie” dintr-un alt unghi etc. etc. Ciudat este faptul că aspectul „clasic” din debut nu reapare, cumva, la final, deci îşi pierde sensul şi rostul, iar structura nu mai este unitară.

Nici replicile nu se adresează cui trebuie, nici ce spun personajele nu concordă totdeauna cu ceea ce fac, nici poantele nu se mai regăsesc ca de obicei, dar imaginea este viu colorată, elemenele moderne au hazul lor, mai ales pentru cei care văd celebra operă pentru prima oară; iar soliştii conturează personajele în funcţie de datele şi talentul fiecăruia, demn de remarcat fiind însă faptul că producţia beneficiază de 3 distribuţii, aspect care a determinat considerarea primelor trei spectacole ca… premiere. Dacă în 26 februarie, în rolul Figaro a evoluat baritonul Iordache Basalic, invitat de la Opera bucureşteană, iar în Don Basilio basul braşovean Dan Popescu, în 2 martie i-am urmărit pe „soliştii casei”, excepţie făcând basul Peter Hercz (clujean sosit de la Budapesta), care a susţinut şi de această dată personajul Don Bartolo. Iar dacă iniţial Rosina a fost interpretată de o excelentă mezzosoprană - Florentina Onică -, ulterior rolul a fost oferit în versiunea pentru soprană, Cristina Simionescu reluând astfel un succes constant din urmă cu ani, mizând şi pe prezenţa sa scenică agreabilă; baritonul Ştefan Gabriel Gheorghiţă a devenit Figaro, cu un glas penetrant (care, dacă ar câştiga în planul frazării şi al stilului, ar reuşi să se apropie de maniera cerută de scriitura rossiniană) şi un joc de scenă care nu ştiu cât a respectat dorinţele regizorului, dar a rezultat o îngroşare şi o pedalare pe umorul derizoriu, mai apropiat de bufonerie; o surpriză plăcută a fost, în plan vocal, basul Daniel Mateianu, rezolvând corect (dar „cuminte”) creionarea venalului profesor de muzică; obişnuită cu roluri de anvergură, mezzosoprana Maria Macsim Nicoară a fost o Berta atipică, simpatică şi cu glas frumos, la polul opus situându-se din păcate tenorul Ricardo Nori, departe de pretenţiile dificilului şi fermecătorului Conte Almaviva, lipsindu-i şi vocea şi charisma ce nu pot fi compensate prin siguranţa de sine, pentru simplul fapt că acestea sunt date native, care nu se pot „confecţiona”. În Fiorello şi Comandant l-am revăzut pe Eduard Sveatchevici, apreciind totodată prestaţia corului (care „invadează” şi sala, spre amuzamentul spectatorilor), pregătit acum de Mirel Azamfirei, iar orchestra a sunat în general omogen şi parcă mai cu vervă şi spirit ca altădată, sub bagheta experimentatului David Crescenzi (care acompaniază şi la clavecin recitativele), „deschizând” şi fragmentele în general „tăiate” din partitura prezentată de această dată integral, atent cunoscător al muzicii italiene, cu un pronunţat simţ al stilului, al culorilor, al planurilor expresive, ceea ce s-a dovedit deosebit de util pentru întreg ansamblul, realmente implicat în realizarea unui nou Bărbier care, în ciuda numeroaselor probleme şi piedici mai curând de ordin… subiectiv, a văzut lumina rampei aşa cum a preconizat managerul general Beatrice Rancea, spre încântarea celor care au făcut ca sala Casei de cultură a studenţilor să devină neîncăpătoare. În fond, succesul de public rămâne cel mai important şi este semn că demersul a reuşit…

(5 martie 2012)

Anca Florea