Un „Kabaret“ nostalgic

Cu siguranţă, ansamblul de balet al Operei din Iaşi cunoaşte, în această stagiune, o spectaculoasă revenire în prim plan, nu doar prin efervescenţa aparte cu care, în doar câteva săptămâni, a prezentat trei producţii noi, ci şi prin maniera în care evoluează, performanţa fiind cu atât mai demnă de apreciat cu cât parte dintre spectacole propun o coregrafie modernă, deci un alt limbaj al mişcării, mai puţin familiar celor obişnuiţi cu baletul clasic. Astfel, după Anotimpurile şi Nuntă însângerată, la mijloc de decembrie a invitat publicul să urmărească, la Teatrul la Cub, Kabaret – Nostalgie îm două părţi, premieră realizată în co-producţie cu Teatrul Naţional, în regia şi coregrafia semnate de Yvette Bozsik (de la Budapesta), asistent de regie Anca Şerbănuţ. După succesul repurtat în trecutele stagiuni şi în lume, dar şi la Bucureşti, spectacolul a surprins extrem de plăcut şi publicul ieşean, aducând o cotă de inedit şi ceva „mai altfel”, solicitând interpreţilor şi o mobilitate deosebită şi capacitatea de a face play-back (majoritatea reuşind chiar foarte bine sincronizarea cu paginile muzicale vocale înregistrate, o dificultate în plus fiind mimarea rostirii în limba germană sau în engleză), de a dansa şi de a susţine secvenţe ample de pantomimă. Iar performanţa devine cu atât mai lăudabilă cu cât actori şi balerini deopotrivă se implică la acelaşi nivel artistic în acest demers foarte solicitant şi în plan expresiv, conturând personaje decupate din lumea „cabaretului” din anii ’30, poate chiar a filmului mut, trecând de la umor suculent la tristeţe şi melancolie desuetă, de la comic la patetic, purtând însă amprenta manierei „Marlene Dietrich”, prezentă şi în paginile muzicale ce susţin întreaga desfăşurare a primei părţi. Deloc întâmplător, titlul specifică „nostalgia în două părţi”, pentru că toată acea lume pestriţă şi captivantă lasă locul, într-un cu totul alt registru, atmosferei sentimental-romantice, cu o undă de tristeţe melancolică sau chiar aproape de disperare, imaginând dirijorul care îşi trăieşte cu intensitate maximă ardenţa interpretativă, de această dată pe muzică de Ceaikovski, pentru început singur, apoi conducând o „orchestră” de dansatori cu mişcări şi atitudini sugestive, totul în jurul „soclului” dirijoral, poate pe o plajă, în nocturnă. Iar finalul propune o „falsă coda”, interpreţii apărând la aplauze, reluând apoi reverenţa în faţa publicului, dar grupându-se în rama imensă a unei posibile „poze de familie”, evident de epocă.

Un spectacol îndrăzneţ, original, de teatru-dans în cea mai bună accepţiune, cu roluri-flash excelent creionate, cu ansambluri omogene şi suple, cu individualităţi pregnante, toţi interpreţii meritând din plin şi aplauzele entuziaste ale celor care au făcut ca spaţiul restrâns al „Cubului” să devină mult prea strâmt şi dorinţa de a-i menţiona pe fiecare în parte, pentru că şi balerinii Operei - Monica Mihai, Manuela Giuverdea, Roxana Dorin, Oana Iftime, Bogdan Tuluc, Sergiu Cotorobai, Dumitru Buzincu, Cristian Osoloș (de la Bucureşti) -, tenorul Constantin Țaga, precum şi actori ai Teatrului Naţional „V. Alecsandri” - Puşa Darie, Livia Iorga, Constantin Puşcaşu, Ionuţ Cornilă - au creat adevărate momente de încântare. Iar liantul celor două părţi pare a fi „clovnul” care intră în scenă alături de „trupa” sa, apoi asistă gânditor sau absent la acţiunea diversă imaginată într-un posibil cabaret, pentru ca ulterior să se transforme în dirijorul ce conduce întreaga lume a fantasmelor sale, posibil într-un cabaret al vieţii. Un personaj complex pe care balerina Beatrice Rancea îl construieşte cu afecţiune şi forţă, poate cu o încâncenare interioară, date care rezonează puternic cu propria sa structură temperamental-artistică, reliefând parcă trăirile personale cu o intensitate „cenzurată”.

Un concept unanim apreciat, o echipă deosebit de talentată şi implicată în acţiune, evoluând în decoruri simple şi sugestive, costume policrome de efect, cu jocuri de lumini inteligent gândite (light-designer Petruş Rogojinschi), Rodica Eşeanu preluând scenografia originală schiţată de Mara Bozoki şi Zsolt Khell. Coloana sonoră, foarte reuşită, pusă la dispoziţie de coregrafă, păstrează însă „misterul” în privinţa celor care cântă realmente provocator, cu un puternic impact la public, aşa cum de altfel este întregul Kabaret care, (şi) la Opera din Iaşi, va face, cu certitudine, „serie lungă”.

(20 decembrie 2011)

Anca Florea