Un „pariu“ câştigat

Pare greu de imaginat cum poate un teatru să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile în care clădirea se tot repară de 6 ani, iar spectacolele se derulează în diverse locaţii mai mult sau mai puţin adecvate unor producţii de anvergură. Şi totuşi, Opera din Iaşi continuă să existe (şi să reziste), actuala stagiune propunând o adevărată avalanşă de noutăţi, ceea ce înseamnă că ansamblul care, de multă vreme, trăia (sau trăieşte încă) sentimentul deprofesionalizării tocmai din cauza imposibilităţii de a evolua curent pe scenă, lucrează totuşi intens pentru a pregăti partituri de certă atractivitate. Astfel, după noua montare a operei Tosca în contextul aniversării celor 55 de ani de existenţă a teatrului, a urmat reluarea operei Samson şi Dalila, dar şi o premieră de balet, alăturând Anotimpurile pe muzică de Vivaldi şi Nunta însângerată pe un colaj din muzica spaniolă, prima secvenţă fiind semnată de coregrafa Roxana Colceag, cea de a doua constituind o adaptare a deja clasicei lucrări create în urmă cu decenii, la Bucureşti, apoi la Constanţa, de către ilustrul coregraf Ion Tugearu.

Inspirată de frumuseţea Concertelor vivaldiene, trăind nostalgia propriilor apariţii în baletul omonim realizat, cândva, de Alexa Mezincescu, la Opera bucureşteană, Roxana Colceag a imaginat tablouri de mare eleganţă şi transparenţă, aducând şi exuberanţă şi o atmosferă încărcată de lumină, conturată cu acurateţe şi mai ales cu bucurie de balerinii care alcătuiesc, de fapt, întreg ansamblul, susţinând intervenţiile solistice şi deopotrivă cele de grup, încercând şi reuşind în mare parte să rezolve filigranul mişcărilor nu foarte dificile în sine, dar solicitante în special pentru cei cu o experienţă mai restrânsă. Colaborarea cu scenografa Alina Dincă Puşcaşu s-a dovedit excelentă, dând impresia că întreaga coregrafie s-a născut în raport cu acel cadru (sau… invers?) sugerând poate o expoziţie de pictură, ramele dispuse pe panouri aşteptându-şi parcă pânzele, în timp ce pe fundal, într-o altă ramă de mari dimensiuni, sunt proiectate peisaje specifice fiecărui anotimp, luminile bine gândite completând ambianţa sugestivă; rochiile vaporoase, deosebit de frumoase, au culori diverse, băieţii purtând un unic costum „neutru”, dar cu o panglică în tonul veşmintelor partenerelor de dans. Apelând la un vocabular de factură clasică, „întrerupt” doar de neaşteptata mişcare contorsionată, cu tentă modernă, a unui balerin (de altfel foarte mobil), Anotimpurile cuceresc prin simplitate, firesc şi sinceritate, remarcându-se plăcerea reală cu care toţi interpreţii au încercat să se ridice la nivelul aşteptărilor, aplauzele celor ce umpleau sala Casei de cultură a studenţilor răsplătind efortul balerinilor de a redeveni performanţi, dar şi viziunea coregrafică adaptată posibilităţilor lor, cu un desen rafinat şi plin de poezie.

După doar câteva minute de „respiro”, interpreţii au schimbat registrul expresiv şi elementele coregrafice, întrupând, în Nunta însângerată, personaje puternice, de un dramatism adesea paroxistic, Ion Tugearu, inspirat de Garcia Lorca, dovedindu-se încă o dată un specialist în „compoziţii” de o vitalitate şi o tensiune aparte. O surpriză a fost şi apariţia balerinei Beatrice Rancea în rolul Mamei, extrem de potrivit structurii sale artistice şi temperamentale, cunoscută fiind capacitatea sa de a „simţi” astfel de personaje (neuitată rămâne, spre exemplu, creaţia sa în Mama din Peer Gynt, la Opera bucureşteană); încă din prima clipă impresionează tragismul, disperarea, revolta, lăsând locul afecţiunii faţă de fiul său, bucuria căsătoriei acestuia, finalul readucând însă trăirile din debut, pentru că drama uciderii fiinţei iubite se repetă ca un blestem. Deosebit de densă, acţiunea se construieşte între aceste două momente, succedându-se dansuri de caracter, duete de dragoste (sau nu…), coregraful introducând acum un alt „duel” (sau „dans al cuţitelor”) de o forţă şi plasticitate deosebită (Dumitru Buzincu - Logodnicul, Cătălin Ailiesei – Leonadro) contrastând pregnant cu dansul plin de vitalitate al nuntaşilor, balerinii relaţionând fluent şi firesc fie cu obiectele cu expresie sau simbol de mare sugestivitate (scaunele înalte, şalurile etc.), fie în raport cu partenerii, eroii având personalitate distinctă, foarte bine reliefată (Lăcrămioara Proca – Logodnica, Monica Mihai – Soţia lui Leonadro). Iar faptul că toţi au înţeles încărcătura ideatică şi emoţională a lucrării (considerată, încă de la premiera absolută din anii ’80, una dintre cele mai reprezentative creaţii semnate de Ion Tugearu, care apărea pe atunci şi ca balerin, în rolul Leonardo, aşa cum Beatrice Matei-Rancea era… Logodnica), este demn de subliniat şi de apreciat, pentru că dificultatea coregrafiei şi a interpretării, precum şi exigenţa maestrului sunt binecunoscute. Păstrând cumva unitatea scenografiei, Alina Dincă Puşcaşu utilizează panouri a căror amplasare diversă marchează schimbarea locaţiei, jocul de lumini fiind la fel de eficient, iar costumele, viu colorate, cu o croială în maniera iberică, au personalitate prin caracterizarea eroilor în datele lor definitorii.

Cu certitudine, dubla premieră este un succes din multe puncte de vedere – şi pentru că astfel, după o prea lungă aşteptare, balerinii teatrului au prilejul să susţină partituri ofertante,  lucrând, de asemenea după mult timp, cu balerini-coregrafi de prestigiu, interpreţii fiind „provocaţi” să-şi asume şi să rezolve evoluţii pretenţioase, colaborând şi cu elevi de la Colegiul de Artă, efortul şi satisfacţiile fiind pe măsură.

Iar Beatrice Rancea a trăit dubla emoţie a debutului într-un rol care a fost parcă gândit pe structura sa, dar şi a managerului preocupat ca totul să fie pus la punct, dansând alături de ansamblul căruia, prin prezenţa sa pe scenă, i-a insuflat poate un plus de curaj – pentru că, într-adevăr, din partea tuturor a fost un act temerar, dar şi un „pariu” câştigat. Şi din nou pare greu de crezut că producţia s-a „ridicat” în paralel cu lucrul la o altă premieră – Cabaret – care va vedea lumina rampei în 17 decembrie, deci… după doar două săptămâni. Dovadă clară a faptului că balerinii sunt motivaţi şi stimulaţi de un „suflu” care îi aduce din nou în faţa publicului, în lucrări care, după cum a demonstrat reacţia entuziastă a spectatorilor în acea seară, vor face „serie lungă”.

(6 decembrie 2011)

Anca Florea