Un „Turandot“ de neuitat

Din nou la Opera din Timişoara, melomanii au asaltat sala pentru a revedea Turandot, producţie care, după un deceniu de la premieră, îşi păstrează prospeţimea şi monumentalitatea inteligent concepută de regizorul Carmen Dobrescu şi scenograful Grigore Gorduz, în decoruri funcţionale şi cu costume ce recompun, în esenţă, spiritul Chinei antice. Pe lângă superba muzică şi imaginea scenică, punctul de atracţie a fost debutul tenorului Bogdan Zahariea în infernalul rol Calaf (pe care a avut norocul să-l lucreze cu acelaşi Corneliu Murgu - unul dintre cei mai vestiţi interpreţi ai partiturii), reuşind să entuziasmeze prin frumuseţea vocală, prin datele naturale excepţionale şi prin anvergura evoluţiei sale, nelăsând să se ghicească emoţia sau oboseala; având şi o prezenţă scenică impunătoare, tânărul solist a conturat un personaj credibil, destul de dezinvolt şi, ceea ce este poate cel mai important, cu un plus de expresivitate vocală, frazare îngrijită şi intenţii interpretative bine dozate, ovaţiile prelungi şi solicitările insistente de bisare a celebrie arii (pe care o cântase şi în Gală, ca un… preludiu al spectacolului) au fost cea mai clară dovadă a succesului ieşit din comun, determinându-mă să afirm, la final, că… în acea seară s-a născut un tenor! După apariţia în Tosca şi acum în Turandot, se poate spune că Bogdan Zahariea a făcut deja primii paşi către marea carieră, potenţialul său nativ şi dorinţa de a studia sub îndrumarea unui adevărat maestru (care l-a şlefuit în ultimii ani, cu răbdare şi ştiinţă, învăţându-l şi „secretele” specifice cântului puccinian) recomandându-l ca un viitor tenor dramatic de clasă. Parteneră de scenă i-a fost soprana Sorina Munteanu (de la Opera bucureşteană), etalând, la rândul său, binecunoscuta sa voce amplă, cu acut pregnant şi pianissime de efect, în rolul titular care, de-a lungul anilor, i-a adus constante aprecieri, fiind de altfel singura capabilă, la noi, să abordeze, aşa cum trebuie, o asemenea lucrare destinată sopranelor dramatice „de calibru”. Întreaga distribuţie a fost extrem de omogenă şi calitativă, soprana Lăcrămioara Cristescu fiind o sensibilă şi devotată Liu, basul Octavian Vlaicu un tragic Timur, ambii punându-şi în valoare glasurile atent conduse, asemeni baritonului Dan Patacă (Ping), alături de Mircea-Dan Petcu (Pang) sau de clujeanul Florin Pop (Pong), remarcându-se şi intervenţiile impozante ale baritonului Camil Mara (Mandarinul), Cosmin Borlovan, Darius Agrima sau Alexandru Olariu susţinând, la rândul lor, roluri atent puse la punct, aspect regăsit şi în secvenţele de balet (coregrafia Francisc Valkay). Şi din nou corul (pregătit de Laura Mare) şi orchestra au sunat minunat, cu o coloristică şi o maleabilitate specială, la pupitru aflându-se, ca şi la Gală, David Crescenzi, un dirijor care, de mulţi ani, se confundă cu activitatea teatrului, chiar dacă în ultima vreme a început să fie solicitat la Bucureşti, la Iaşi sau la Cluj, rezultat firesc al performanţelor realizate în compania unui ansamblu de elită, fără de care probabil demersul său ar fi rămas doar parţial concretizat la nivelul scontat.

Am avut privilegiul să asist la momente de referinţă pe scena Operei din Timişoara, unde profesionalismul, rigoarea, exigenţa şi selectarea fiecărui interpret numai pe criterii valorice, grija pentru amănunt şi „întreg”, pasiunea cu care se implică „toată suflarea” teatrului, sunt constante în activitatea curentă, asigurând, fără dubiu, acel statut de „cel mai bun” la care mă refeream anterior. Dar pentru ca asemenea superlative să devină… normale, este nevoie de un manager-artist precum Corneliu Murgu, de o echipă unită şi… de meserie, de un ansamblu şi solişti mereu preocupaţi de „mai bine”, dăruiţi şi pasionaţi, deloc „funcţionari” şi tocmai de aceea bucurându-se de fiecare clipă a succesului. Nu este un secret – este doar acel „ceva” greu de atins de către oricine…

 

(9 aprilie 2013)