Un regal de frumuseţe

Fiecare nou recital oferit de soprana Georgeta Stoleriu în compania pianistei Verona Maier înseamnă, pentru iubitorii de frumos, un nou moment de încântare, iar comentariul riscă să repete aceleaşi superlative dintotdeauna. Pentru că programele aduc mereu ceva deosebit, lucrări mai puţin cunoscute alăturate celor familiare nouă, abordate cu fineţe, umor sau dramatism, cochetărie sau delicateţe, cu inteligenţă, sinceritate şi profundă trăire a sensurilor cuprinse în text.

La mijoc de martie, cele două muziciene ne-au propus să (re)ascultăm lieduri de Schumann sau Poulenc, incluse adesea în recital, cuceritoare prin linia elegantă, prin introspecţie şi sensibilitate, schimbând apoi registrul în ciclul Spitalul amorului de Anton Pann (cântece populare armonizate de Brăiloiu), aducând parfumul vechilor melodii de la „periferia” oraşului, pline de haz, cu o ritmică pregnantă şi jocuri expresive foarte ofertante, pornind de la textul suculent reliefat cu o bogăţie imagistică debordantă, publicul descoperind (poate) miniaturi de un efect nebănuit la astfel de piese cu inflexiuni bizantine, orientale, folclorice şi orăşeneşti, într-un amestec inedit, dar specific sfârşitului de veac XIX de pe la noi. Raportarea la sonorităţile de o anume factură, întâlnite din plin în opera O noapte furtunoasă, s-a regăsit şi în cele trei Cântece de Paul Constantinescu, fie cu „surdina” cântecului de leagăn, fie cu explozia de vitalitate şi veselie frustă, neaoşă, pentru ca binecunoscuta fabulă Greierele şi furnica, transpusă pe muzică de Constantin Bobescu, să constituie punctul culminant al secvenţelor autohtone, creionarea „personajelor”, planurile diverse, trecererile de la amărăciune la exuberanţă sau resemnare, rostirea şi „dramatizarea” discursului punând în valoare talentul interpretativ cu totul aparte al sopranei, permanent susţinută de evoluţia pianistică perfect adaptată intenţiilor şi trăirilor atât de variate şi dificil de realizat.

În final, cele Cinci cântece de Quilter pe versuri de Shakespeare ne-au purtat într-o cu totul altă lume, cea a graţiei, cochetăriei, melancoliei sau veseliei pline de poezie şi o anume tentă de inocenţă, reflectată în melodiile calde, fluente, sclipitoare dar (din nou) extrem de dificile; ascultându-le, mă întrebam cum oare au răsunat în vremurile de demult, cum reuşeau menestrelii să rezolve ţesătura complexă şi solicitantă. Ar fi greu de aflat răspunsul, dar cert este că tălmăcirea din acea seară s-a ridicat la nivelul măiestriei absolute, într-o seară de mare artă, în care glasul sopranei, de o puritate şi o prospeţime incredibilă, maleabil şi perfect susţinut, s-a împletit ideal cu sunetul catifelat al pianul, care a „brodat” excelent într-un dialog ce trădează nu doar îndelungata colaborare a celor două interprete, ci şi o percepţie comună asupra modului de abordare a lucrărilor.

Mai bine de o oră, ne-am bucurat, ne-am uimit, ne-am amuzat, ne-am încărcat sufleteşte şi spiritual, pentru că Georgeta Stoleriu şi Verona Maier crează adevărate bijuterii, finisate cu migală, ştiinţă şi pasiune, redate publicului cu simplitate şi credinţă, purtându-ne într-un univers de elevată… simplitate. Şi fiecare piesă era atât de captivantă în felul ei, încât spectatorii nu au rezistat tentaţiei de a le aplauda „în parte”, fără să aştepte împlinirea ciclului respectiv. Poate nu este o reacţie erudit-academică, dar cu siguranţă este spontană şi generată de impactul puternic şi imediat, de încântarea care… trebuie aplaudată. Ceea ce înseamnă că toţi cei prezenţi au perceput aşa cum se cuvine acel regal de o rafinată frumuseţe…

(18 martie 2013)

Anca Florea