Un Requiem superb

Extrem de rar inclus în stagiunea noastră de concert, Requiem-ul de Dvorak a răsunat la sala Radio, întâmplător sau în preajma Paştelui catolic, într-o versiune interpretativă mult peste aşteptări ca realizare de ansamblu, unitară, fluentă şi densă, dirijorul german-algerian-francez Julien Salemkour, revenit la pupitrul Orchestrei Naţionale, reuşind să coordoneze cu rigoare întreg „aparatul” vocal-simfonic. Şi din nou s-a confirmat faptul că, sub bagheta unui muzician veritabil, ONR sună excelent, remarcabile fiind, de această dată, alămurile, mult solicitate, nu totdeauna şi corzile grave, dar precizia atacurilor, fraza amplă sau structurile percutante, desfăşurările monumentale alternând cu paginile discret-introspective, acumulările bine gradate au încântat, instrumentiştii răspunzând tuturor cerinţelor şi intenţiilor expresive ale dirijorului. De asemenea, Corul Radio (pregătit de Dan Mihai Goia), a susţinut dificila partitură chiar mai bine ca altădată (trecând peste nesiguranţa vocilor bărbăreşti în secţiunile polifonice), conferind un plus de strălucire momentelor de apoteoză, subliniind şi cele derulate în tonuri estompate, cu aceeaşi siguranţă şi omogenitate.
 

De această dată, cvartetul vocal a alăturat solişti mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu genul respectiv, dar cu glasuri generoase, de reală calitate, în parte binecunoscute şi unanim apreciate la noi – soprana Sorina Munteanu şi tenorul Marius Budoiu -, parte (re)descoperite abia acum, pentru că mezzosoprana Cornelia Oncioiu, stabilită de câţiva ani în Franţa, a debutat, în fine, şi „acasă”, etalându-şi vocea adesea impresionantă prin timbrul întunecat dar cald, prin volumul deosebit, convingându-ne că poate aborda cu dezinvoltură şi astfel de partituri, iar bas-baritonul ceh Jan Martinik, pentru prima oară pe podiumul nostru de concert, a cucerit prin materialul vocal bogat, prin tehnica bună şi maniera de frazare elegantă, ceea ce m-a făcut să-i trec cu vederea confuzia unor măsuri în care… s-a pierdut. Chiar dacă a fost o combinaţie „sui-generis”, cu tipuri de glasuri şi de cânt foarte diferite, s-a reuşit totuşi  echilibrarea lor, remarcându-se vocile feminine foarte sonore şi incredibil de potrivite una cu cealaltă sub toate aspectele, completate de incisivitatea şi ştiinţa cu care tenorul „atacă” fiecare lucrare, aducând, ca şi partenerul său de scenă, experienţa şi înţelegerea opusurilor vocal-simfonice. Şi chiar dacă s-a resimţit, în parte, influenţa genului de operă în expresivitatea şi conducerea liniei solistice, şi chiar dacă momentele rezervate doar cvartetului dădeau senzaţia că fiecare cântă „pe cont propriu”, aspectul general al evoluţiei şi în relaţie cu orchestra şi corul a fost remarcabil.
 

Un public din păcate nu prea numeros a ascultat cu încântare un Requiem superb, perfect „controlat” de gestica fermă, deopotrivă calm-temperamentală a dirijorului, fără excese şi „coregrafie” inutilă, reducând uneori mişcarea aproape total, dar impunând permanent o siguranţă şi o „curgere” de ansamblu cu nerv şi precizie de ceasornic (la rândul său marcat de faptul că abordează prioritar opera, în special la Staatsoper Berlin). Este adevărat că nu am simţit atmosfera şi spiritul unei creaţii de factură religioasă, ci mai curând reliefarea unei scriituri ofertante şi complexe în datele sale spectaculoase, dar faptul că muzica a fost slujită şi redată cu profesionalsim, acurateţe şi implicare, m-a determinat să fac abstracţie (şi) de acest aspect şi să aplaud, alături de spectatori, un concert de reală ţinută. De ce câţiva instrumentişti au intrat şi au ieşit din scenă, de ce corul se ridică sau se aşază cu un zgomot ieşit din comun, sincer nu am înţeles dar… sunt detalii ce nu pot umbri o evoluţie de excepţie într-o seară specială… 

(31 martie 2013)