Viaţa e frumoasă

Anul trecut, prima ediţie a Festivalului „Viaţa e frumoasă", organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian", a trezit nu doar interesul, ci chiar entuziasmul publicului şi al comentatorilor, pentru că ideea era inedită, pentru că includea spectacole prezentate de trupe din străinătate, pentru că propunea deopotrivă expoziţii, lansări de carte şi de disc, dialoguri pe diverse teme, seri camerale şi de jazz, într-o efervescenţă captivantă, fiecare moment devenind, în sine, un eveniment aşteptat cu nerăbdare de publicul extrem de numeros. Cu acel prilej s-a creat şi Uniunea teatrelor muzicale europene, menită să faciliteze colaborarea dintre companiile respective, într-o reciprocitate benefică.

Toate aceste aspecte au determinat, la ediţia a doua, desfăşurată în perioada 12 – 22 noiembrie, o aşteptare aparte, dar deşi manifestările au fost multiple, aducând chiar noutăţi, a lipsit tocmai acea încărcătură a evenimentului, spectatorii fiind mai puţini, aplaudând mai „cuminte", plecând chiar înainte de finalul  reprezentaţiilor. Încercând o explicaţie, m-am gândit că poate invitarea aceloraşi trupe care, în parte, nu s-au ridicat la nivelul dorit, poate dominarea unui anume regizor prin 4 producţii în care, evident, începea să se repete prin clişee facile, poate calitatea discutabilă a vocilor sosite din străinătate au deziluzionat iubitorii genului, deşi titlurile ar fi trebuit să atragă, fiind operete îndrăgite sau necunoscute nouă.

În deschidere, am urmărit noua montare a operetei Sylvia de Kalman, în viziunea unei echipe de la Budapesta - regia Kero, coregrafia Gyorgy Gesler, creaţia vizuală (nu ştiu dacă includea şi scenografia sau doar luminile) Fanni Kemenes, Gabriella Kiss, Csorsz Khell, Peter Somfai, dirijor Balazs Stauroczky. Clasică dar foarte încărcată, cu „găselniţe" precum încovoierea bărbaţilor pe spatele cărora păşeşte Sylvia sau „tumbele" şi rotirile năucitoare ale unor solişti, noua versiune scenică aduce şi o traducere stângace (cu accente care nu cad unde trebuie şi o exprimare românească ciudată, impusă însă de regizor) şi schimbarea numelui Silviei din Verescu – aşa cum e notată în partitura originală – în Verezky, şi fluturarea unor steguleţe maghiare chiar când nu e cazul. Seara a prilejuit debutul sopranei Tina Munteanu într-un rol de operetă, opţiune hazardată pentru că lipsa de experienţă în rostirea textului vorbit, în rezolvarea unor elemente specifice genului şi-au pus amprenta asupra personajului care astfel a fost cam nefiresc, afectat, destul de crispat, iar glasul său frumos mai are probleme în grav şi în acutul uneori strident, dar prezenţa sa scenică este agreabilă. Era de aşteptat ca partener să-i fie Alfredo Pascu, vedeta „en titre" a teatrului, dar tenorul nici măcar nu figurează în diversele distribuţii, din motive care îmi scapă; în Danilo a apărut deci Florin Budnaru, ale cărui deficienţe şi limite vocale rămân serioase, în timp ce jocul scenic nu convinge, iar prestanţa cam lipseşte. În schimb, cuplul Amelia Antoniu (Stazi) – Cătălin Petrescu (Boni) a cucerit din primul moment prin farmec, naturaleţe, vervă şi umor, talentul şi mobilitatea lor aparte fiind puse din plin în valoare, deşi mişcările solicitate sunt adesea excesiv de… acrobatice. Stefan Popov (Feri), Daniel Eufrosin (Leopold), Gladiola Niţulescu (Anhilte), Mihnea Lamatic (în dublu rol Mişka – Alfons) au conturat personaje simpatice, în nota cerută, distribuţia fiind completată de George Călin, Ernest Fazekas, Viorel Ciurdea. Corul şi orchestra au sunat bine, dar dirijorul nu a reuşit să coordoneze permanent relaţia între scenă şi fosă. Privit în ansamblu, spectacolul arată bine sub aspect vizual, are nerv, dar cu prea multă agitaţie, cântat bine sau doar corect, muncit enorm, pus la punct, deci sper ca publicul larg să îl aprecieze, trecând peste neîmpliniri.

Teatrul de Operetă a oferit, în zilele ce au urmat, excepţionalul musical Romeo şi Julieta care, în regia aceluiaşi Kero, face senzaţie la fiecare nouă reprezentare, apoi Odiseea Vîsoţki în viziunea lui Alexander Hausvater, parte dintre solişti fiind implicaţi şi în acele partituri, astfel încât efortul lor a fost cu totul deosebit.
Dacă anul trecut, Orfeu în Infern de Offenbach a dezamăgit în interpretarea ansamblului ceh, de această dată o altă operetă a celebrului compozitor – Barbă Albastră – a fost propusă de Teatrul de Stat de comedie muzicală din St. Petersburg, colaborând cu orchestra Operetei, care a învăţat în timp record lucrările cu care au venit trupele străine. După o scurtă dar elegantă secvenţă coregrafică, în decorul care părea a sugera culisele unui teatru, devenind pe rând… orice altceva, în costume groteşti sau minunate, schimbate adesea fără rost, ca într-o paradă de epocă parodiată, personaje amuzante dar excesiv „îngroşate", într-o şarjare continuă, s-au înghesuit pe scenă, au dansat, au vorbit în limba rusă (traducerea titrată nefiind de mare folos, pentru că spectatorii doreau să vadă ce se petrece ca acţiune), au cântat la un nivel destul de modest şi s-au amuzat de propriile pozne, în care cu greu l-am mai regăsit pe Offenbach…

Se pare că tendinţa de a aglomera este molipsitoare, pentru că şi în Liliacul de J. Strauss, prezentat de Teatrul de operetă şi musical din Budapesta, din nou în regia lui Kero, s-a resimţit obositor, iar agitaţia, tumbele, mersul Rosalindei pe spatele admiratorilor semănau izbitor cu ceea ce văzusem în Sylvia sau chiar în momente din Romeo şi Julieta, semn că regizorul se repetă, alăturarea unor producţii ce-i aparţin devenind astfel riscantă şi dezavantajoasă. Şi iarăşi steguleţele sau chiar voalurile şi penajul costumului Rosalindei în actul II au readus steagul maghiar, profitând de faptul că la bal eroina apare ca… „prinţesă maghiară" – o glumă luată foarte în serios de realizatori, mai ales dacă ţinem seama că, de fapt, şi în Sylvia şi în Liliacul, acţiunea se petrece la… Viena, fără vreo legătură cu Ungaria. Decorul sugerând imense pahare cu picior şi o enormă sticlă de şampanie, prin care intră şi ies personajele, travestiul Prinţului Orlowski în… femeie, redevenind apoi bărbat, introducerea unor cântece ruseşti pentru a justifica şi dansurile gen cazacioc şi sentimentalele melancolii ale prinţului sau duetul său cu Ida (căreia astfel i se conferă o importanţă la care compozitorul nici nu s-a gândit vreodată) şi – pentru a câta oară? - rotirea acesteia ca la circ, pe lângă calitatea mediocră a glasurilor, au nedumerit, au enervat sau cel puţin au întristat publicul şi pe cei care chiar ştiu ce înseamnă operetă. Orchestra teatrului-gazdă a evoluat cu acureteţe şi aplomb, dar dirijorul Laszlo Maklary nu a reuşit să evite decalajele sau dezechilibrele în relaţia cu scena.

Culmea este că şi în Gala de operetă am regăsit – evident în regia aceluiaşi omniprezent Kero – multe dintre elementele „ciudate" din spectacolele menţionate, semn că realizatorul aplică permanent câteva „reţete" în montările sale, o compensaţie fiind însă faptul că, de această dată, vocile au fost în general frumoase, deşi alăturarea soliştilor români şi străini a generat o combinaţie lingvistică aparte. Am ascultat (sau reascultat) cu plăcere solişti binecunoscuţi precum Gladiola Niţulescu (Paganini de Lehar), Tina Munteanu (de oare cu aceeaşi arie din Sylvia de Kalman?), Doina Scripcaru (Giuditta de Lehar), Daniela Vlădescu (Doina Stăncuţei de T. Brediceanu), Bianca Ionescu (Logodnicul din Lună de Kuneke), Alfredo Pascu (Ţara surâsului de Lehar), tenor care a abordat şi un duet din aceeaşi operetă alături de Doina Scripcaru, dar cu mari rezerve pe Florin Budnaru (Marco Polo de Lopez), am aplaudat duetele din Victoria şi al ei husar de Abraham, abordate de Cătălin Petrescu alături de Gladiola Niţulescu, apoi de Amelia Antoniu, apoi Silvia Şohterus a cântat o arie, apoi în compania lui F. Budnaru, un duet din Prinţesa circului de Kalman; am descoperit şi oaspeţi în parte charismatici, cu date adecvate genului – Tatiana Taranetz (Liesel de Stoltz), Alexander Trofimov (Prinţesa din Chicago de Kalman), Bodi şi Karoly Peller (Prinţesa circului, Magnas Miska), Marian Vojko – Martina Klinkovska (Polnische blut de Kalman), Simon Svitok – Dominika Doniga (Văduva veselă de Lehar, Contesa Maritza de Kalman), Monika Fischl (Dragoste de ţigan de Lehar), soprana evoluând apoi, împreună cu Trofimov, în Bayadera de Kalman, Karina Cepurnova propunând canzoneta Il baccio de Arditti, iar Daniel Vadasz o arie din Contesa Maritza, partitură în care, ca şi momente din Sylvia, şi artiştii Operetei au cântat alături de invitaţi, pentru ca în final să se regăsească toţi soliştii, corul şi orchestra într-o partitură de Kalman. De ce regizorul maghiar a optat în special pentru partituri de Kalman sau Lehar, este uşor de înţeles, dar cum de nu şi-au găsit locul, într-o gală de operetă, şi lucrări de Strauss, spre exemplu?…Întrebarea este, desigur, retorică…

La înălţimea unui festival de cotă au fost spectacolele coregrafice, pentru că Teatrul Naţional slovac a oferit 5 secvenţe – O schimbare, Când a muri înseamnă a trăi, Întâlnire cu o lebădă, Bolero, Susto - deosebit de interesante şi excelent interpretate, iar Gala internaţională a adus pe scenă momente din marea literatură clasică de gen şi piese din repertoriul modern, abordate de solişti în general buni – ansamblul de la Sibiu, Diana Ferencz, Raluca Popa  (Teatrul de Operetă), Alexandra Gavrilescu, Cristina Dijmaru, Valentin Stoica (Opera Naţională) -, foarte buni – Alen Bottaini – Natalia Kalinicenko (Munchen), Guy Albouy – Olga Melnikova (Dresda), uneori chiar spectaculoşi (Dinu Tamazlacaru de la Staastoper Berlin), finalul intitulat pompos Defile rezumându-se la apariţia tuturor balerinilor, deşi se menţiona o… coregrafie semnată de Mihaela Ţigănuş-Vasilovici.

Şi de această dată, paleta manifestărilor a fost diversă, fiind prezentată şi producţia Cântarea cântărilor în regia Cătălinei Buzoianu, colaborând cu Asociaţia „Mnemosyne" din Marsilia – Franţa, dar şi, la Teatrul Metropolis, un concert „Tigger Lillies" marcând 20 de ani de existenţă ai formaţiei, şi concertul de promovare a proiectului Opera de trei parale susţinut de studenţi de la UNATC pregătiţi de prof.univ.dr. George Ivaşcu, precum şi seri cu grupurile „Iza" şi „Trei parale", iar seara, după spectacolele derulate pe scenă, publicul a fost invitat în foyer, pentru întâlniri cu muzica tradiţională din ţările participante la festival – o idee atractivă, dar greu de onorat la acea oră târzie.

Seara finală a adus şi prima ediţie a Trofeului „Ion Dacian", competiţie rezervată tinerilor care doresc să abordeze repertoriul de operetă şi musical, premiul de 1.000 Euro revenind baritonului Iustinian Vasile Zetea, premiile speciale fiind acordate sopranei Valentina Naforniţă, încă studentă dar excesiv promovată în ultima vreme, dovadă Premiul special al juriului oferit de UNMB, sopranei Anna Mirescu – majoritatea celor aflaţi în sală considerând că merita Trofeul – primind însă Premiul juriului din partea UNATC „pentru cea mai bună interpretare teatrală a unei partituri muzicale", în timp ce Victor Bucur a câştigat Premiul special al Teatrului Naţional de Operetă, iar soprana Ana Cebotari – Premiul criticii muzicale.  

În paralel, la Hotel Haward Johnson a avut loc prima Gală VIP rezervată „artei spectacolului muzical", premianţii fiind propuşi de organizatorii festivalului de operetă care, în sine a fost cu siguranţă o reuşită managerială, pentru care directorul artistic Alina Moldovan şi directorul general al teatrului, Răzvan Dincă, merită toate felicitările, fără a (mai) fi, aşa cum menţionam, un eveniment în adevăratul sens al cuvântului. Poate că ediţia următoare să aducă un plus de strălucire invitând şi alte trupe, eliminând astfel senzaţia de „deja vu" şi mai ales să apeleze la alţi regizori care să nu (mai) monopolizeze festivalul şi, în primul rând, să propună viziuni mai variate şi poate chiar mai tentante pentru publicul care, în aceste condiţii, va face ca sala să devină din nou neîncăpătoare.  

(28 decembrie 2009)      

Anca Florea