Zilele Lipatti

În urmă cu doi ani, redactorii radio Monica Isăcescu şi Ştefan Costache au lansat un concurs menit să omagieze un celebru pianist – Dinu Lipatti -, iar în această toamnă, cu o tenacitate şi o dăruire cu totul aparte, au dorit să continue seria de evenimente, dar pe alte coordonate, astfel încât Asociaţia Opus prin grupul MuziCArte, în colaborare cu Radio România Muzical, dar şi cu Primăria, în 1 octombrie, de Ziua Muzicii, au organizat un recital inedit, în aer liber, susţinut de tineri pianişti, oricine având însă posibilitatea să cânte pe acele piane instalate pe stradă, experiment deosebit de bine primit de cei care au asistat sau chiar au participat direct.

Următorul pas a fost, la început de noiembrie, în ambianţa non-conformistă de la „Aiurart”, vernisarea expoziţiei de fotografii în parte realizate chiar de Dinu Lipatti – cunoscut ca fotograf pasionat -, sau reprezentându-l alături de membri ai familiei. Sub genericul „Lipatti Between Wolds”, cei care au prelucrat imaginile existente în colecţia Liliana Pavelescu (preluate, cu ani în urmă, de la Valentin Lipatti, fratele muzicianului) – Francisc Mraz şi Gyuri Ilinca – au reuşit să obţină o calitate deosebită, aşa încât vizitatorii au admirat câteva „instantanee” surprinse de pianist în special în satele pe unde a trecut, cucerit probabil şi de costumul popular şi de taraful sau de horele obişnuite la ceas de sărbătoare în România interbelică, de ritualul nunţii ţărăneşti, dar şi de peisaje sau aparate la acea vreme performante.
 
Aspectul lor tradiţional contrastează cu modalităţile ultra-moderne de remix audio-vido prin care compozitorul Cătălin Creţu a găsit o manieră de a „sparge” şi recompune imaginile prin selectarea pe computer şi proiectarea pe un ecran în directă relaţie cu piese cântate la pian de Dinu Lipatti, totul derulat în timp real. Iar fotografiile beneficiază şi de o prezentare datorată redactorului Alexandra Cebuc, regăsite deopotrivă pe suport video, modalitate extrem de atractivă şi pentru cei din generaţia tânără, care astfel se vor apropia mai uşor de personalitatea renumitului artist. La vernisaj, lume multă, muzicieni şi melomani, camere de filmat, o atmosferă relaxată, împlinită şi prin micro-recitalul violoncelistei Laura Buruiană, sosită pentru scurt timp de la Paris, dar şi prin ceştile de ceai şi paharele cu vin ce însoţeau merele şi covrigii – poate ca semn că se apropie Sărbătorile de iarnă… Un mod lejer, modern şi inteligent de a-l apropia pe Lipatti (şi) de adolescenţi, fără nimic didacticist sau scolastic, ci firesc, ba chiar amuzant, dar foarte eficient. Cei care au fost prezenţi, în acea seară, la deschiderea expoziţiei, nu vor uita nici miniaturile ascultate cu plăcere, nici fotografiile de epocă, pătrunzând astfel într-o lume poate până acum străină lor, dar de acum înainte asociate cu un nume – Dinu Lipatti.

În proiect s-au implicat şi „oameni de televiziune”, Ruxandra Ţuchel şi Oana Drăgulinescu realizând, la TVR, un film documentar, readucându-l în prim plan pe Grigore Bărgăoanu (ca şi în precedentul documentar francez din 2010, destul de neinspirat, de altfel), cota de interes şi de inedit fiind asigurată însă prin fragmentele de dialog cu profesorul Dragoş Tănăsescu, binecunoscut cercetător al pianisticii lipattiene, precum şi prin secvenţele descoperite în arhiva TVR, în care profesoara lui Lipatti, Florica Musicescu (din păcate citind anost un text), pianista Maria Fotino, ilustra Nadia Boulanger sau Madeleine Lipatti, soţia Maestrului, punctau câteva trăsături definitorii ale omului şi muzicianului stins mult prea curând. Poate că pelicula este doar un început, urmând să fie dezvoltată şi completată cu asemenea mărturii de real interes, care aduc într-adevăr ceva nou, poate şi cu mai multe pagini interpretate de Lipatti, într-o construcţie mai unitară, pe baza unui scenariu bine definit. Desigur, este interesant ca tineri pianişti să-şi argumenteze admiraţia faţă de arta celui omagiat, dar cred că, spre exemplu, Valentin Gheorghiu (contemporan cu Lipatti) sau poate chiar Radu Lupu (deşi se ştie că refuză orice interviu) ar avea infinit mai multe de spus, având şi prestigiul şi anvergura internaţională incontestabilă, dar şi cunoaşterea efectivă a fenomenului.

„Zilele Lipatti” au fost încununate, duminică 2 decembrie, când se împlineau 62 de ani de la nemurirea artistului, printr-un inedit „maraton” pianistic, posibil (şi) prin colaborarea cu Filarmonica „George Enescu”, propunând recitaluri susţinute de interpreţi extrem de diferiţi; l-am ascultat pe chilianul Alfredo Perl în Sonata în re minor op. 31 nr. 2 de Beethoven, Carnaval la Viena de Schumann şi două momente din ciclul Oglinzi de Ravel, parcurse cu acurateţe şi precizie tehnică, dar surprinzător de distant, aşa încât ar fi greu de vorbit despre expresivitate, cu atât mai puţin despre sensibilitate, deşi speram ca temperamentul sud-american să-şi spună cuvântul… Paradoxal, deşi foarte „rece”, în paginile liric-meditative a reuşit să creeze o anume atmosferă, dar agresivitatea atacurilor în forţă ne-au trezit, de fiecare dată, la „cruda realitate”. A urmat însă Mihai Ritivoiu, câştigătorul Concursului Lipatti din 2010, abordând Sonata în fa diez minor op. 24 nr. 1 de Enescu şi… un alt Carnaval de Schumann, op. 9, excelent realizate şi în planul construcţiei, dar mai ales sub aspect interpretativ, cu profunzime, logică a discursului muzical, cu acumulări şi treceri echilibrate de la o stare la alta, de la momentele de velocitate la cele de rafinată poezie, într-o paletă coloristică diversă, cu un tuşeu rotund şi mai ales cu o capacitate de a transmite publicului trăiri şi stări emoţionale perfect adecvate partiturilor respective. Saltul calitativ este evident, astfel încât probabil un plus de strălucire va veni de la sine, pentru că tânărul pianist începe să se „deschidă”…

La rândul său, Andrei Licareţ, care cu fiecare apariţie convinge că se maturizează în plan artistic, a abordat un program pretenţios, pornind de la Partita nr. 6 în mi minor BWV830 de Bach, redată într-o manieră modernă, reliefând „latura umană” a creatorului care, deşi avea o anume sobrietate, nu era deloc străin de sentimente şi emoţii, spectatorii descoperind că sonorităţile bachiene pot fi chiar accesibile la o primă audiere; dar în Nocturna în fa diez minor de Lipatti (să fie doar o coincidenţă tonalitatea comună cu opusul enescian?...) am apreciat simplitatea exprimării, în tonuri estompate, pentru ca în Sonata nr. 3 în si minor op. 58 de Chopin să regăsesc şi desfăşurările impetuoase şi reveria specifică autorului atât de îndrăgit de Lipatti. La ore târzii, un public mai numeros şi, din fericire, foarte tânăr, a avut parte de un regal artistic, Nikolai Luganski demonstrând că este un superb muzician şi artist în cel mai adevărat sens al cuvântului; cu un sunet fin, ca într-o mângâiere pe claviatură, a oferit Suita În ceţuri de Janacek, atrăgându-ne într-o lume difuză şi fermecătoare, nostalgică şi misterioasă totodată, sensibilitatea, frazarea elegantă, jocul de culori şi expresii cucerind şi în fragmentele din ciclul Ani de pelerinaj de Liszt, romantismul evocator, cu o undă de tristeţe sau melancolie, încărcând spaţiul cu o aură aparte; iar modul de a „desena” edificii sonore cu o structură în care intensitatea trăirilor atinge cote supreme, dar cu discreţie, fără răbufniri patetice, privind introspectiv o lume a sentimentelor adânci, a fost pus în valoare impresionant în Moartea Isoldei de Wagner-Liszt, programul aducând, în final, explozia Sonatei nr. 1 în re minor op. 28 de Rachmaninov, debordând de fantezie şi forţă interioară, dar nicio clipă „apăsată” ostentativ, pentru că pianistul trăieşte intens fiecare notă, „cântă” în cea mai frumoasă accepţiune a termenului; un interpret-artist cu o velocitate şi o inteligenţă care îi permit să depăşească tentaţia de a epata, de a face demonstraţii de virtuozitate (ceea ce pentru un pianist rus este o raritate) – pur şi simplu cântă… Desigur, au fost şi bisuri, iar „Zilele Lipatti”, crescând progresiv, au culminat, în miez de noapte, cu un recital pe care cei prezenţi în sală nu-l vor uita curând.

Un concurs de muzicologie l-a desemnat câştigător pe Vlad Văidean, student în anul II la UNMB, preşedinta juriului, prof.univ. Valentina Sandu-Dediu, anunţând, pe scena Ateneului, că revista Universităţii i-a acordat un premiu şi Soniei Neagoe, în prezenta la master; de altfel, studiul-eseu semnat de laureat, sub titlul (Re)descoperindu-l pe Chopin, a fost publicat în elegantul caiet-program, care a oferit deopotrivă detalii interesante despre pianişti şi opusurile interpretate, materiale realizate de aceeaşi Maria-Monica Bojin, de asemenea apreciat redactor radio.

Pare greu de crezut că doi entuziaşti muzicieni, susţinuţi desigur de SRR, de Filarmonică, dar şi de sponsori generoşi, au reuşit un asemenea festival complex şi atractiv; un efort imens, răsplătit însă prin succesul manifestărilor, apreciate de spectatori (din păcate muzicienii, profesorii sau elevii de la şcolile de specialitate erau vreo 5…). Un motiv în plus pentru a se gândi deja la viitoarea ediţie…
 

(4 decembrie 2012)

Anca Florea