„Angelii radioşi“ ai tinerei generaţii

Inovaţie şi originalitate – se poate spune aşa ceva despre un spectacol cu „O noapte furtunoasă” de Caragiale? Da, dacă vorbim despre producţia „O noapte modernistă”, o adaptare ingenioasă a capodoperei celui mai mare dramaturg român. Montarea aparţine trupei de teatru „Sertissage”, formată din foarte tineri actori, încă elevi de liceu, dar extrem de talentaţi, condusă de Victor Ţăpeanu, cel care a şi semnat regia spectacolului. Despre Victor nu se poate spune altceva decât că este „angelul radios” al unei noi generaţii de artişti în teatru şi reprezintă speranţa spre deschiderea unui drum mai bun în arta teatrală românească. Suflul său proaspăt şi ideile frumoase, care îmbină forma de teatru clasic cu noi tendinţe, apreciate şi verificate în Occident, mă face să îl consider un pionier, un deschizător de noi apetite culturale pentru publicul românesc.

Cum poţi originaliza textul lui Caragiale? Pentru că, în mod clar, nu este la fel cu „Hamletul” lui Shakespeare, căruia încă nu i-au fost descoperite toate tainele. Aşa că întrebarea rămâne: cum poţi aduce noutatea în opera caragialiană? Tânărul regizor a reuşit să răspundă practic la această întrebare. A preluat modalităţi de exprimare non-verbală, le-a unit cu mişcarea scenică tumultoasă şi dansurile dinamice, a adăugat la toate acestea replicile savuroase ale dramaturgului, totul pe un fond muzical inspirat. Rezultatul final a fost o înlănţuire abilă şi logică de situaţii comice şi pasaje lirice. Ideea spectacolului s-a învârtit, mai mult, în jurul sexualităţii abundente pe care o emană textul într-un mod subtil. Nu s-a folosit vulgaritatea ieftină pe care o putem vedea zi de zi, din ce în ce mai mult, pe scenele teatrelor din România. Absolut fiecare gest şi detaliu au fost motivate de ideea de ansamblu a spectacolului, niciun obiect aflat în scenă nu a fost lăsat nefolosit.

Pentru a vorbi de toată atmosfera lăsată în urmă de parfumul tare, dar dulce, al mahalalei create de tinerii actori, trebuie să vorbesc despre artiştii ce au îmbrăcat hainele personajelor lui Caragiale.

Unui jupân Dumitrache cum rar am văzut – firesc, natural, bine conturat şi încadrat în tabloul spectacolului – i-a dat viaţă Andrei Antonescu, elev în clasa a 12-a la Liceul Teoretic „Marin Preda”, din Bucureşti. Talentul lui i-a fost recunoscut nu doar de publicurile care l-au urmărit de-a lungul timpului, ci şi de juriile de la concursurile şi festivalurile de teatru de specialitate. Şi el nu se opreşte aici, ci şi-a pus în cap a fi şi un „scârţa-scârţa pe hârtie”, vorba lu’ Nenea Iancu, fiind redactor al revistei de liceeni „Teen Press”, semnând acolo cronicile de filme.

Un Spiridon original şi simpatic aduce în scenă Cătălin Gheorghiu. E greu pentru un student la arta actorului să îşi creeze un personaj bine conturat, ce să mai vorbim despre un elev de liceu?! Ei bine, foarte tânărul artist a reuşit mai mult decât să prezinte doar un personaj frumos construit. I-a dat culoare, şi ce culoare! I-a dat o personalitate puternică şi l-a scos în evidenţă mai mult decât au făcut-o mulţi interpreţi ai rolului. Faptul că regizorul i-a propus ca temă de urmărit în conturarea caracterului homosexualitatea, l-a transformat, atât pe Cătălin, cât şi personajul său, într-un foc de artificii când blânde, când jucăuşe.

Pentru a nu trece sub tăcere contribuţia feminină a spectacolului, voi aduce în atenţie cele patru actriţe care s-au alăturat echipei: Andra Dinu (Veta), Irina Milea şi Iulia Guran (Ziţa) şi Alexandra Bulancea (Nae Ipingescu). Ȋn sens invers al enumerării, Alexandra Bulancea a fost o alegere surprinzătoare pentru rolul ipistatului, amic al lui Titircă „Inimă-Rea”. Nu s-ar aştepta nimeni la o asemenea rezolvare – cu toate acestea, motivaţia este susţinută prin text: Ipingescu este un bărbat fără o personalitate pronunţată, este feminin şi, în acelaşi timp este şi „jucăria” lui Dumitrache, pe care propunerea regizorală o transformă şi într-o „jucărie” a dorinţelor şi poftelor bătrânului negustor. O foarte interesantă şi frumoasă soluţie! Apoi, cele două surori, Veta şi Ziţa, devin trei. Trei surori, românce de această dată, care nu mai doresc să plece la Moscova, ci sunt avide după bărbaţi şi haine, telenovele şi mâncare. Irina Milea şi Iulia Guran sunt gemenele Ziţe, cărora li se oferă câteva scene de dans şi mişcare, în care îşi pot pune în valoare corporalitatea şi senzualitatea ce le caracterizează. La polul opus se afla Veta, o femeie matură, apetisantă, senzuală tocmai prin plinătatea trupească şi care devine o casnică contemporană, prin ceea ce a propus regizorul: shopping-ul ca terapie pentru melancolie, telenovelele ţinând loc de vechile cântece de patefon.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este chiar Victor Ţăpeanu, interpretul rolurilor Rică Venturiano şi Chiriac, tejghetarul familiei Dumitrache. Aici, tânărul artist, îşi demonstrează atât abilităţile actoriceşti, cât, mai ales, pe cele de mim şi dansator – trebuie amintit faptul că a studiat un timp cu Dan Puric. Cei doi „masculi” juni ai piesei devin, în viziunea lui Victor, un original şi o copie. Bineînţeles, Chiriac este originalul playboy, care o atrage în plasa lui pe „biata” Veta. Rică este, astfel, doar un playboy „wannabe” (pentru a introduce modernsimul în „Noaptea” caragialiană), care tocmai prin naivitatea şi candoare sa, este capabil să fie simpatizat de toate femeile pe care le întâlneşte.

Cu aceasta, îmi închei pledoaria pentru aceşti mici „angeli radioşi” ai unei noi generaţii de actori. Este nevoie de ei, trebuie susţinuţi şi promovaţi cât mai mult cu putinţă. Doar prin ei, prin talentul şi suflul primăvăratic pe care îl aduc, mai există o şansă şi o speranţă pentru muribundul – sau doar adormitul – teatru românesc. Dumneavoastră decideţi!

Tudor-Costin Sicomas