Azilul de nebuni al lui Dürrenmatt: un microcosmos al realităţii

 

Gábor Tompa, după ce a văzut o punere în scenă anterioară a piesei, realizată de mine, mi-a oferit un contract pentru a monta piesa aici – deci, de fapt, nu a fost o alegere – dar sunt fericită că m-a ales pe mine şi îmi face întotdeauna plăcere să împărtăşesc această piesă cu alţii. 

Întotdeauna voi avea acest sentiment puternic când voi lucra la Fizicienii, până când conflictul de bază al povestirii îşi va găsi o oarecare îmbunătăţire sau o soluţionare în timpul noilor generaţii – ceea ce nu s-a întâmplat cât a trăit Dürrenmatt şi mi-e teamă că nu se va rezolva nici în timpul vieţii mele. Responsabilitatea morală şi vinovăţia pe care o simţeau fizicienii din timpul lui Dürrenmatt (cum a fost de exemplu Einstein, ale cărui descoperiri au făcut posibilă realizarea bombei atomice) mă obligă – cu toate că eu sunt artist şi nu fizician – să fac tot ce pot, cu mijloacele mele artistice, pentru a păstra aceste lucruri nu numai în memorie, dar şi în gândirea noastră actuală. Aceasta pentru că, deşi timpurile şi feţele se schimbă – situaţia lumii este tot atât de înfricoşătoare şi va deveni probabil şi mai îngrozitoare. 

Aceste conflicte au devenit o realitate pentru mine şi m-au afectat mult mai intens când locuiam în New York, în timpul atacului terorist de la 11 septembrie, în paranoia şi în propaganda anilor următori. Aceste experienţe m-au ajutat să înţeleg piesa mai în adâncime, pe plan emoţional şi am hotărât s-o prezint în cât mai multe locuri posibil, în speranţa că îmi voi putea împărtăşi temerile şi voi putea continua discuţia cu ajutorul teatrului pe tema autodistrugerii omenirii.

În ceea ce mă priveşte, piesa mi-a plăcut încă din prima clipă, când am citit-o pentru prima dată în tinereţe. Piesa a prins viaţă în imaginaţia mea şi am rămas uimită de varietatea caracterelor, de excentricitatea şi complexitatea trăsăturilor personajelor, care sunt reunite cu forţa în acelaşi loc, în condiţiile extreme al unui azil izolat. Pentru mine acest azil înseamnă un microcosmos al realităţii. Dürrenmatt combină în mod ingenios comedia, satira, realismul, romantismul, absurdul şi tragedia - şi acest lucru are o mare semnificaţie pentru mine. Eu însămi am toate aceste calităţi şi cred că fiecare dintre noi le cuprinde pe toate în sinea lui. Tot aşa, nimeni nu este ceea ce pare a fi la suprafaţă. Toţi avem faţade şi crăpături pe aceste faţade. Bineînţeles, viaţa este complicată, plină de schimbări neaşteptate şi dezvăluiri şocante. Datorită acestor aspecte, piesa îmi este foarte apropiată personal, dar în acelaşi timp simt că are şi o valoare universală. 

 

Ai mai montat această dramă în trecut, care este diferenţa între cele două versiuni?
 

Cea mai mare diferenţă constă în faptul că aici se joacă în limba maghiară şi că va fi prezentată în România. O evidenţă, desigur, însă cele mai importante schimbări au intervenit tocmai din această cauză. Limba structurează altfel ironia specifică lui Dürrenmatt, astfel, în ceea ce mă priveşte, am intensificat şi mai mult comicul corporal, pentru a exprima şi mai clar ironia, uneori foarte subtilă, din cuvintele – aluziile, repetiţiile şi accentuările – lui Dürrenmatt. Tot aşa am lucrat la evidenţierea vocală a unor cuvinte şi fraze într-un mod uşor diferit, pentru a păstra încărcătura de umor necesară. 

Desigur şi prestaţia actoriilor de la teatrul maghiar conferă o perspectivă total diferită povestirii şi personajelor,  astfel spectacolul a dobândit noi orizonturi şi adâncimi. 

Din punct de vedere vizual, întotdeauna am fost convinsă că trebuie să respect decizia lui Dürrenmatt de a „urmări cu stricteţe unitatea Aristoteliană a locului, timpului şi acţiunii – deoarece acţiunea se petrece între nebuni”. Cred că acest lucru ne permite nouă, publicului, să percepem realitatea şi confortul unei structuri pe care o înţelegem, astfel încât, dacă aceasta se destramă şi se dovedeşte a fi falsă – cu toţii simţim că am fost manipulaţi şi înşelaţi. Nu cred că expunerea vizuală de la bun început a nebunilor şi a ciudăţeniilor situaţiei poate genera în mod eficient impactul general al povestirii în finalul ei. Cu toate acestea, cred că de data aceasta am reuşit să avansez mai mult spre hiper-realism şi absurd, decât am reuşit până acum în SUA – dat fiind un peisaj şi un public european. În acelaşi timp mi-a făcut plăcere să fac fiecare caracter şi fiecare moment al piesei să fie foarte real. A fost o formulă nouă, interesantă, pe care am descoperit-o de la o scenă la alta, prin care am găsit tonul cel mai eficient şi trăirea cea mai eficientă a piesei, aici şi acum.  

 

Care sunt întrebările actuale abordate în Fizicienii?
 

Te simţi îngrijorat şi ţi-e teamă de lumea care te înconjoară? Te simţi neajutorat când vrei să faci ceva s-o schimbi sau s-o faci mai bună?  Te îngrijorează că omenirea se va autodistruge în războaie sau prin tehnologiile de război avansate? Care sunt responsabilităţile morale, etice şi politice pe care trebuie să le învăţăm, să le transmitem şi să le respectăm în viaţă, ca indivizi, dar şi ca ţări, pentru a asigura supravieţuirea omenirii, mai mult decât atât: o existenţă umană pentru generaţiile viitoare? Ce putem face pentru a evita să ne omorâm unii pe alţii, sau să nu lăsăm ca o singură figură politică să aibă puterea să ne distrugă pe toţi? Ce putem face? Ce vrem să facem pentru a avea ceva speranţă într-un viitor mai bun decât lumea de azi? Ce ai dori să fie altfel în viitor? Cum creează omul sens şi scop vieţii sale? Răspunsul meu la aceste întrebări este prin abordarea unor teme precum: dreptate şi libertate, evitarea responsabilităţii , lăcomie şi egoism, decăderea politică.

 

Cum ai lucrat cu trupa Teatrului Maghiar de Stat?
 

 Am adoptat formula egalităţii între părţi: să fii foarte deschis, răbdător şi încrezător. Am ştiut că sunt tot atât de necunoscută pentru această trupă, ca şi ea pentru mine, ceea ce a avut avantaje şi inconveniente. Sistemul în care am lucrat a fost de asemenea nou pentru mine, deci a fost o experienţă captivantă şi uneori mi-a fost foarte greu să mă adaptez la ea. Dar a fost în acelaşi timp încurajator şi inspirator să trec peste provocările zilnice. În final sunt foarte mândră de ceea ce am făcut, chiar dacă m-am simţit uneori frustrată sau confuză. Această trupă este extrem de talentată şi a adus un element cu totul nou în piesă – iar eu am câştigat mult lucrând cu ei şi în acest sistem creativ. Partea cea mai bună a fost, cu toate provocările şi obstacolele, experienţa trăsăturilor comune, a celor universale şi a celor familiare. Teatrul ne permite să fim diferiţi, să exprimăm opinii diferite, şi în acelaşi timp să punem în evidenţă ceea ce ne face pe toţi asemănători. Mi-a făcut o mare plăcere să trăiesc din nou această experienţă, lucrând cu această companie. 

 

Interviu realizat de Beáta Ketesdy

Foto: István Biró