Dimensiunea de gen în programul de video-performance: As she likes it/Aşa cum îi place ei

De cele mai multe ori ne confruntăm cu o confuzie de tip asociativ: gen=femei. Iar eroarea are o dublă conotaţie şi anume faptul că genul este asociat cu o categorie luată în sens biologic, categoria femei, iar cealaltă, că genul este asociat unei categorii unice. Gen nu înseamnă doar femei, nu înseamnă doar feminitate, ci şi masculinitate precum şi interacţiunea dintre cele două.
 

Produsul artistic, performance, video, etc nu este nici masculin nici feminin, este un produs degenizat, însă conţinutul acelui produs artistic poate avea o dimensiune sau mai multe dimensiuni de gen.
 

Genul s-a intersectat cu noţiunea de performance în teoriile despre gen ale poststructuraliştilor, şi mă refer aici la Judith Butler care precizează că genul este performativ, adică se construieşte printr-un act repetitiv şi trebuie deconstruit pentru a fi eliberat din corsetul esenţializării, pentru a-i reda fluiditatea contextuală. În consecinţă, însăşi noţiunea de identitate de gen este pusă în discuţie atâta timp cât ea nu constituie o categorie fixă şi este supusă, ca şi sexul, permanentei resemnificări. Pentru că sexul nu este considerat prediscursiv, ci discursiv laolaltă cu genul fără de care nu poate semnifica. Dar poststructuralismul nu vorbeşte despre gen şi sex în relaţie cu performance-ul luat ca o categorie artistică, mai exact genul este în sine un performance, adică e discursiv, pentru că lumea este dominată de limbaj.
 

Genul este determinat socio-cultural prin acţiunea participativă a indivizilor, adică genul este un produs al interacţiunii dintre cele două sexe, al schimbărilor produse pe fondul realităţilor socio-culturale, însă individul nu este un element pasiv, ci poate participa la remodelarea comportamentelor de gen, la criticarea şi redefinirea normelor.

Genul este şi el subiect al unora dintre video performance-uri. El apare ca normă, dar şi ca tabu (feminitatea apare social determinată de anumite norme estetice, instauratoarele unor prejudecăţi, în consecinţă o femeie nu mai este feminină fără dinţi şi se ruşinează, sau feminitatea nu mai interesează, îşi pierde expresia şi valabilitatea pentru o anumită categorie de vârstă).

Este evidentă preocuparea în video-performance-uri pentru deconstruirea unor prejudecăţi legate de anumite roluri sociale cum este cel al stewardezei din video-ul lui Sabine Marte (Stewardessenclip), pentru zona autoreferenţială (Karoe Goldt, Solo mit Chor), pentru caracterul intimist al interacţiunii dintre sexe (Friedl vom Groller, Passage Briare, Hochzeit/Wedding), pentru problematica alienării (Mara Mattuschka şi Chris Haring, Legal Errorist sau Doris Schmid, Zimmer 9), dar şi pentru ironie şi autoironie în situaţia absurdă, anecdotică, a unei experienţe trăite în care analiza cade şi asupra unor tipologii comportamentale (Carola Dertnig, Byketrouble), sau a situaţionismului utopic construit la nivelul unui traseu turistic prin peisajele bucolice pictate, specifice epocii Biedermeyer în Austria primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Poate cele mai dense video-performance-uri sunt cele semnate de Carola Dertnig (Strangers) şi Legal Errorist al cuplului Mara Mattuschka şi Chris Haring. Care este condiţia străinului, a emigrantului? Ce defineşte starea de a fi străin? Ea este relaţionată apartenenţei la un teritoriu străin, dar în acelaşi timp, unui teritoriu familiar printre străini. Condiţia străinului este una extrem de nuanţată şi defineşte relaţia cu sine şi cu celălat. Legal Errorist se concentrează asupra sistemului erorilor. Este un film despre transformare, despre fragmentarea identitară, poate fi expresia deconstrucţiei poststructuraliste amintită mai sus. Această deconstrucţie este redată în jocul performativ al corporalităţii degenizate. Corpul este al unei femei, însă genul se ambiguizează. Este o fragmentare a unei persoane care nu-şi mai aparţine.

Un element important de menţionat este că motivele şi stilistica videoclipului sunt folosite în filme de către artiştii austrieci contemporani, iar muzica nu este doar acompaniament sau fundal sonor, ci parte integrantă a lucrării creată adesea în paralel cu stratul vizual. Acesta este şi cazul filmelor din proiectul As she likes it, pentru că este Aşa cum îi place ei.

 

Olivia Niţiş