Doi pictori discreți: Ion Grigore și Nicolae Gârbaciu

Luni, 28 aprilie 2014, ora 19:00
Galeria GOLDART Ghildush

Galeria GOLDART Ghildush găzduiește o nouă licitație, ce are în centrul ei doi pictori discreți: Ion Grigore și Nicolae Gârbaciu, două amprente subtile, dar puternice asupra artei românești.

Ion Grigore

Deși a desfășurat o activitate susținută pe tărâmul artelor ca pictor și profesor în cadrul Institutului de Arte din București, Ion Grigore și-a asumat nu o dată anonimatul zugravilor de biserici. Dicționarele și articolele ce i-au fost consacrate menționează date minime despre biografia sa. S-a născut în 1940 în satul Corni din  judetul Suceava, a urmat școala primară din sat și liceul Ștefan cel Mare din Suceava. În 1964 a intrat la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Secția de Artă monumentală, unde i-a avut profesori pe Ion Popescu Negreni, Gheorghe Popescu și Gheorghe Labin. A profesat apoi în cadrul aceleiași instituții o lungă perioadă de timp. In paralel, Ion Grigore a realizat numeroase lucrări de pictură murală la biserici precum cele din Valea Lupului, Săcele, Dealu, Bâldana sau Suceava dar și în instituții laice: Conservatorul din București, Liceul din Caracal, Muzeul Pompierilor din București.
Pictura sa de șevalet este de la începuturi fundamental atașată tradiției noastre folclorice și se exprimă „în persistența cu care imagini încremenite ale lumii satului revin în tablourile sale. Totul este plasat într-o atmosferă fabuloasă și stranie”. Chiar atunci când a pictat în străinătate, modelele sale seamănă izbitor cu lumea satului românesc.    
Remarcabila unitate stilistică a operei lui Ion Grigore se datorează simplificării formelor decise, riguros delimitate, care circumscriu mari suprafețe de culoare mată, atenuate uneori de un alb stins. Țărani cu chipuri grave, dispuși în grupuri solemne, ca în reprezentările ctitorilor de altădată, înscriindu-se într-un ritm riguros ce amintește de hieratismul bizantin sunt modelele sale preferate. Ele sunt chipuri idealizate, corespunzătoare unui sat idealizat care „respiră aerul legendelor, datinilor și obiceiurilor”, cum observa un exeget al operei sale.
Într-un interviu recent, artistul își exprima necondiționat atașamentul pentru valorile perene ale artei romanești – crezul unui artist discret, dar personal: „apreciez și iubesc valorile artei românești… Formația mea de pictor muralist, arta medievală românească, cultura populară și folclorul sunt factori ce au contribuit sau și-au pus amprenta în formarea mea ca personalitate artistică. Cu privire la tematica picturii mele, aș spune așa: cred că un pictor, un artist, trebuie să facă ce știe mai bine, ce cunoaște mai temeinic, tot ce iubește mai mult, ce se decantează din experiența sa de viață, din obsesiile sale (….). Eu sunt legat de lumea satului. Acolo m-am nascut, sunt locurile copilăriei ce le-am îndrăgit cel mai mult, este lumea ce o cunosc cel mai bine. Această lume vreau să o exprim în pictura mea pentru că ea mă exprimă perfect”.

Nicolae Gârbaciu

Spre deosebire de alți pictori ai generației sale, de la Nicolae Gârbaciu nu ne-au rămas decât puține mărturii. Se știe că s-a născut la Grindeni – Bălți, la 1 ianuarie 1886, și că și-a desăvârșit studiile la Academia de Arte Frumoase din Iași între 1917-1920,  la clasa lui Octav Băncilă. Între 1920-1922 a urmat cursurile Academiei libere la București unde a lucrat cu Ștefan Popescu și Arthur Verona. În perioada interbelică s-a stabilit la Brașov, iar între anii 1946-1947 ar fi participat la Saloanele Tinerimii Artistice. Se știe că între 1940 și 1959 a organizat o serie de expoziții personale la București, în care dominante au fost portretele și peisajele.
Un articol de la sfârșitul anilor ‘50 al lui Ion Frunzetti, dedicat operei lui Gârbaciu, ne dezvăluie un pictor normal în mijlocul unei lumi întoarse pe dos. El îi remarca instinctul sigur, preferința pentru genurile cele mai uzitate ale picturii tradiționale (peisajul, natura moartă și portretul), armoniile cromatice expresive, chiar și inegalitățile, însă în general „deplina sinceritate a tuturor lucrărilor sale”, pentru a-l contrapune tacit „celor ce fac compoziție reușită”, poate o aluzie voalată la arta grandilocventă, angajată a momentului.
Majoritatea lucrărilor ce figurează acum în licitația Goldart poartă datarea și amprenta stilistică din perioada analizată de Ion Frunzetti în articolul său și este posibil ca acestea să fi participat la expoziția menționată, încât picturile de azi pot fi pe deplin caracterizate cu vorbele de atunci: „pictura lui nu e conceptuală, uscată, ci dimpotrivă mustește de sevă, de plenitudine, de bucuria de a trăi. În fața priveliștii („Stradă la Tulcea”, „Din fereastră”, „ Podul”) el  nu are nostalgii, nici tristeți, nici regrete fals paradisiace: priveliștea e cum e și frumusețea ei stă în faptul că poate fi gustată cu ochii lacomi de culoare și lumină, care o convertește în giuvaer de smalț viu”. În naturile statice (cu flori galbene, cu cărti, cu vase) „Gârbaciu nu vrea decorativul; lui îi trebuie materialitatea deplină, tridimensională și perceptibilă tactil a lumii reale...”.  Autoportretul, mai construit decât „Șirato” (portret cu unele reale calități, dar nu la înălțimea temei), păcătuiește prin caracterul timid, cam școlăresc al articulării limbajului, infinit mai spontan în peisaje.
Caracterizându-l pe autor drept un tonic, „ca vinul bun și aerul de munte”, Frunzetti își încheia articolul cu urmatoarea recomandare: „kafkienii și sinucigașii eventuali ar face bine să ocolească expoziția, căci ar putea risca să se tămăduiască de pesimism”. În comunism, Gârbaciu, care a dat socoteală pentru inadaptabilitate prin recluziune, a găsit, pe lângă pictură, și o altă cale de a ocoli pesimismul, preferând exilul. A emigrat, se pare, în America, unde la fel de discret precum a trăit în țara natală s-a stins la o dată necunoscută.
Vizitarea expoziţiei se poate face la Galeria GOLDART Ghildush, Intrarea I.L. Caragiale nr. 1, până vineri, 25 aprilie, între orele11:00 - 17:00 și luni, 28 aprilie, între orele 11-19.