In.SIDER Media - Invat, dezvat si rasfat de vara

Pare un moment de cotitură. Dar înainte de a ne pronunţa, să încercăm o mică recapitulare a acestor ani care s-au scurs.

A fost mai întâi Televiziunea Română Liberă şi principalul ei produs: Revoluţia în Direct. O emisiune maraton cu un final dinainte scris: execuţia soţilor Ceauşescu din ziua de Crăciun. A urmat un program de fiori şi râs care a reprezentat campania electorală a FSN-ului în vederea istoricelor alegeri din 20 mai 1990.
 

A mai fost furibunda luptă dintre Adevărul (Scânteia) şi România Liberă. Dintre Dimineaţa şi Expres. Dintre jeturile de cerneală lansate Pro sau Contra. Nu exista o a treia raţiune de a fi. Ori, ori! (În trecere fie spus, Dilema, între timp devenită Veche, a fost o primă încercare de a găsi o punte între aceste maluri ireconciliabile, maniheiste.)
 

Curând s-a sleit obsesia pentru lupta politică şi preocuparea pentru direcţia în care avea să aburce România. Faptul divers, macrameul inepuizabil al banalităţilor zilnice a început să invadeze molcom, dar perspicace scena. Iniţial periodic (Expres Magazin, Infractorul, Phoenix, Bordel, VIP), apoi zilnic: Evenimentul Zilei! Ziarul unui singur om, Ion Cristoiu, cel care avea să dea luminii tiparului titluri ca O găină a născut pui vii sau O profesoară din Bistriţa a muşcat de penis un marinar din Mangalia.
 

Din acest moment totul avea să devină posibil. Mai puţin şansa presei de a se maturiza...
 

Desigur lucrurile au luat-o la vale în regim de avalanşă. În ring au intrat televiziunile. ProTV a fost primul care a introdus seducţia pe bază de loterie zilnică, cu miza milionului matinal. De atunci aceasta a devenit o procedură consacrată pentru a forţa audienţa, culminând probabil cu acea Dacie zilnică pusă la bătaie de Jurnalul Naţional. (Nu am înţeles niciodată de ce se zice că activitatea de loteriei este monopol de stat...)
 

Televiziunile aveau să se înmulţească şi o dată cu aceasta combinaţiile de n luate câte n între tragedie de consum şi derizoriu palpitant, senzaţional şleampăt şi scandal furibund, discurs trivial şi pompă analitică, divertisment cenuşiu şi paranormal de gang. Lucrurile se instituţionalizează: jurnalele de la ora 5 cu violuri şi accidente, morţi şi răniţi, sinucigaşi şi supravieţuitori.
 

Şi în presa scrisă se consolidează treaba. Cifra 5 pare magică. Acolo o fată se dezbracă zilnic.
 

Se adaugă evazionismul de tip glossy. Încă o formă de uitare de sine.
 

După 2000, tabloidizarea devine regula de aur. Unica! Eroii de silicon acoperă în întregime prima pagină. Dacă numărul lor e insuficient, OTV-ul descoperă noi şi noi vedete în nunţilebotezurileînmormîntărilebătăilescandalurilecrimeleviolurile mahalalelor. Iar Libertatea este numele ziarului cu tiraj record care concentrează întregul bâlci al deşertăciunilor. Asta a şi devenit libertatea noastră de zi cu zi. Pentru care cică s-a murit...
 

De ce aşa?

Tot acest tablou vivant, plicticos şi previzibil până la disperare, zice-se că are o uluitoare audienţă. Cică doar acestea sporesc tirajele, încing tuburile cinescoape, alimentează montajele de atracţie şi titlurile colorate de-o şchioapă... Ele inundă insistent ca un paradis pisălog minţile năucite ale celor de pe margine, fie ei telespectatori, cititoare sau simpli cetăţeni, captivi în busculada vieţii şi a străzii, cu ochii aninaţi în panourile publicitare. Babilonul care se edifică astfel cu atâta râvnă, irigă orbitor orizontul de azi al acestor utilizatori de poleială. Realitatea însăşi a capătat un fel de disponibilitate spre hazard, iar imaginea ei este discontinuă precum cea a unui puzzle răvăşit.
 

Marea întrebare care rămâne este: absolut toţi românii consumă zilnic doar sclipici pe pâine? Mai este cineva care doreşte să cumpere informaţie utilă, analiză la rece, ştire de interes public, lucruri cu valoare comunitară, veşti bune?
 

După părerea mea, da! Dar cine se mai gândeşte la ei? Toată oferta se buluceşte, îl vânează pe bietul anonim majoritar. Cu un orizont limitat de un sistem de educaţie lapidar, cel care vrea să uite de viaţa mizeră şi fără perspective pe care o duce, care butoneză televizorul şi mai scoate un bănuţ din buzunar pe cel mai colorat ziar doar-doar poate aţipi seara fără să se mai gândească la ziua de mâine. Da, ei sunt cei mulţi.
 

Cei puţini...? Nu contează! Cititori de elită!? Vax!! (Dealtfel Cotidianul a trebuit să închidă după ce ‘i-a trădat’ pe abonaţi, dorind mai mulţi şi până la urmă alunecând în capcana tabloidizării.) Dar s-ar putea ca exact ei, cei puţini şi cuminţi să conteze acum în România. Cei care au decis să rămână şi să muncescă aici, să-şi facă o casă şi copii aici, care vor să meargă la vot nemituiţi, care ar vrea să trăiască bine, adică corect şi nu doar cu acea bunăstare promisă în campanii electorale. S-ar putea ca din rândurile lor să poată apărea alternativa politică mult aşteptată, politicieni curaţi şi iubitori de ţară, oameni cu viziune pentru România, capabili să vadă priorităţi, să protejeze valori, să vindece bolile româneşti şi să deschidă o cale pentru o Românie pe care să ţi-o doreşti, nu doar să o suporţi.
 

Cred că dintre ei ar mai putea să apară cei care pot lua decizii politice bune fără teamă de a fi deturnaţi de zisele interese de trust. Vulnerabilitatea României constă în bâlba de zi cu zi a suspuşilor, nu în presiunea presei.
 

Presa? Într-adevăr s-a împotmolit în mâzga imediatului, în socoteala audienţelor şi în diverse sforării de culise, uitând de vreo misiune. Dar şi asta este doar o generalizare. Pentru că şi în presă există ‚cei puţini’, care aspiră la o altă viaţă, utilă pentru acei semeni deasemeni puţini.

Pentru această categorie de jurnalişti, terorizaţi zilnic de şefii lor care-i mână după senzaţional, care simt că într-o bună zi vor avea de împlinit o menire, Eugen Istodor şi Eugen Ciocan (eugen.istodor@catavencu.ro, eugen.ciocan@gmail.com) organizează o şcoală de vară de o săptămână în Centrul Istoric.

Avându-i ca invitaţi pe Vintilă Mihăilescu, Cătălin Tolontan, Dan C. Mihăilescu şi Dan Perjovski, cei doi îşi propun să identifice o ieşire din fundătura în care se găseşte presa astăzi. În viziunea organizatorilor criza de Centru pentru Bucureşti (zonă aflată de foarte mulţi ani în colaps), este emblematică pentru o Românie fără direcţie. Luând acest loc ca material didactic, şcoala urmăreşte să descopere pentru cursanţi forme de abordare a realităţii pe baza conceptului de adevăr necesar, îmbrăcat în forme atractive care să poată contracara reflexul tabloidizant.